Legenda principală
Martorul din fântână
Trei mărturii fictive despre o fântână săpată în stâncă, o libertate promisă și o datorie pe care urmașul refuză s-o moștenească.
Anul întâi — Cel care numără
În ziua promisiunii, curtea mirosea a var stins și a lemn ud. Se ridica un zid nou lângă cel vechi, iar între ele rămăsese o deschidere în stâncă, destul de largă pentru trei oameni cu târnăcoape.
Stăpânul cetății ne-a privit din dreptul scării. Omul de lângă mine a spus mai târziu că soarele îi sclipea într-o piesă de metal prinsă la bonetă. Eu țin minte lucrurile care se pot verifica: trei trepte până la curte, doi paznici în stânga, slujbașul cu tăblița cerată în dreapta.
Ne-a întrebat dacă știm să săpăm. Cel care ține minte a răspuns că orice om învață, dacă i se arată unde. Cel care nu mai crede a tăcut. Eu am întrebat cât de adânc.
Stăpânul a râs.
— Când voi trei veți scoate apă din stânca aceasta, veți trece împreună și liberi prin poarta pe care ați intrat, iar casa mea nu vă va opri.
Au auzit paznicii și slujbașul. Am cerut să fie scris.
— Scrie că li s-a poruncit să facă o fântână, a spus stăpânul.
— Și libertatea?
Slujbașul nu și-a ridicat ochii. Stăpânul cobora deja treptele.
În acea seară am zgâriat pe coada târnăcopului câte o linie pentru fiecare parte a promisiunii: când; voi trei; apă; împreună; liberi; poarta; casa mea nu vă va opri. Șapte semne.
Nota slujbașului — începutul lucrării
Trei captivi au fost dați pentru săparea unei fântâni între ziduri. Au primit trei târnăcoape, două baroase, o daltă, o găleată și două funii.
Rația: pâine, ceapă și apă, de două ori pe zi.
Captivii susțin că li s-a promis eliberarea. Nu există poruncă scrisă.
La nivelul primei grinzi de sprijin — Cel care ține minte
Cel care numără spune că stăpânul a zis „voi trei”. Eu am auzit „dacă scoateți apă”. Cel care nu mai crede spune că un car trecea atunci peste pod și roțile au acoperit sfârșitul.
La început, deosebirile ni se păreau mici. Tot libertate însemnau.
Eu păstram lucrurile de afară. Dimineața spuneam numele satului meu, al uliței și al celor două dealuri dintre care se vede casa. La prânz repetam ingredientele supei făcute de sora mea când venea frigul: linte, ceapă, cimbru, sare și oțet la sfârșit. Seara spuneam rugăciunea învățată de la mama, apoi numele morților, ca depărtarea să nu-i șteargă.
Ceilalți mă ascultau. După o vreme, Cel care nu mai crede a început să schimbe câte un ingredient ca să mă încerce.
— Ai spus usturoi, nu cimbru.
— Am spus cimbru.
Atunci repetam totul de la capăt.
În puț, lumina se împuțina înainte să se termine ziua. Ridicam pietrele cu găleata și auzeam funia frecând grinda. Stânca întorcea fierul, tusea și respirația. Glasurile plecau clare și se întorceau schimbate, de parcă altcineva continua să vorbească după ce noi tăceam.
Într-o seară am rostit numele surorii mele. Ecoul mi-a dat numai ultima silabă. Am repetat, iar de sub noi a venit altceva:
„Poarta.”
Cel care numără a spus că găleata lovise peretele. Cel care nu mai crede a spus că adormisem în picioare. Niciunul nu mi-a cerut să rostesc numele a treia oară.
Însemnarea slujbașului — după ruperea primei funii
Funia veche s-a rupt sub o încărcătură de piatră. Niciun om nu a fost rănit.
Captivii cer o funie nouă, două lămpi și trecerea promisiunii în registru. Prima cerere este întemeiată. A doua depinde de seu. A treia nu ține de lucrare.
Paznicii raportează cuvinte auzite după încetarea loviturilor. Ecoul dintre ziduri este puternic.
Anul al cincilea — Cel care nu mai crede
Așa îi spunea Cel care numără. Pe perete ținea zilele, încărcăturile de piatră și rațiile lipsă; cele șapte semne de pe târnăcop erau altă socoteală. Eu număram altfel: doi paznici muriseră, trei fuseseră mutați, iar băiatului care ne cobora lămpile îi crescuse barbă.
Le-am spus celorlalți:
— Dacă găsim apă, vor spune că nu e destulă. Dacă e destulă, vor spune că stăpânul a glumit.
Cel care numără și-a dus mâna la cele șapte crestături. Cel care ține minte privea în pământ și repeta șirul de nume, lăsând goluri între ele.
Eu voiam următoarea pâine și următoarea gură de aer după fiecare nor de praf alb. Poarta putea să mai aștepte.
În acel an, barosul a început să scoată din stâncă o vibrație lungă. Într-o zi lucram singur jos. Am lovit de trei ori și am auzit limpede:
„Veți trece.”
Am rămas cu barosul ridicat. Cuvintele puteau însemna poarta sau numai ziua aceea. Când au coborât ceilalți, nu le-am spus. Cel care numără ar fi adăugat o regulă. Cel care ține minte ar fi dat glasului un nume. Eu aveam nevoie să fie o greșeală a urechii.
Nota slujbașului — cu privire la cuvintele auzite
Primul captiv declară că puțul repetă „voi trei”.
Al doilea declară că puțul repetă „poarta”.
Al treilea declară că nu aude cuvinte.
Un paznic declară că a auzit „liberi”, apoi își retrage declarația după pedeapsă. S-a poruncit ca lucrul să continue și discuțiile să înceteze.
La adâncimea unde cercul de lumină se strânsese cât un ban — Cel care numără
Când coada primului târnăcop s-a rupt, am mutat cele șapte semne pe peretele dinspre răsărit, deasupra unei vine albe din piatră. Am cioplit alături zilele de lucru, încărcăturile ridicate și rațiile care nu veniseră. Nu puteam măsura adâncimea, dar puteam dovedi prețul ei.
Într-o dimineață, găleata a coborât fără pâine. Paznicul ne-a spus că stăpânul cetății murise departe și că în curte se întindeau pânze negre.
Am cerut să vorbesc cu slujbașul. A venit după trei zile și a rămas lângă margine.
— Casa lui a moștenit fântâna, am spus. A moștenit zidurile și apa pe care încă n-am găsit-o. A moștenit și datoria.
— Nu există datorie în registru.
— Ai fost acolo. Ai auzit.
Un fir de nisip a căzut de sus și mi s-a risipit pe umăr.
— A auzi nu înseamnă a putea dovedi, a spus slujbașul.
Din piatra umedă de sub tălpi a venit un șopot: „Casa mea.”
Slujbașul s-a retras de la margine.
— Ai auzit? am strigat.
N-a răspuns. Cercul de lumină a rămas gol.
După moartea celui care a promis — Cel care ține minte
Noul stăpân ne-a ascultat din balcon. Între noi erau înălțimea, balustrada și slujbașul, care ținea registrul la piept.
Cel care numără a rostit toate părțile promisiunii. Eu am spus că vom ieși împreună pe poarta prin care am intrat. Cel care nu mai crede a susținut că nu fusese atent.
— Trei mărturii, trei promisiuni, a spus urmașul. Nu moștenesc o datorie pe care nici voi nu o puteți numi la fel.
— Dar ați moștenit fântâna, a răspuns Cel care numără.
Un paznic l-a lovit peste gură cu dosul palmei. I-a rămas sânge pe bărbie.
Am fost întrebați separat. Slujbașul a vrut să știe ce cuvânt venea înainte de „liberi” și ce cuvânt urma după „poartă”. Mi-am amintit numele mamei, mirosul supei și rugăciunea întreagă. Cuvântul de după „poartă” nu a venit.
Slujbașul a închis registrul.
— Dacă nu-ți amintești, nu pot scrie.
— Scrie că nu-mi amintesc.
Când ne-au coborât din nou, le-am spus celorlalți că uitasem. Cel care numără și-a lipit fruntea de perete. Cel care nu mai crede mi-a dat jumătatea lui de ceapă.
Din acea zi, ei îmi cereau mie numele lor în fiecare seară.
Proces-verbal — cele trei declarații
Primul: „Când voi trei veți scoate apă din stânca aceasta, veți trece împreună și liberi prin poarta pe care ați intrat, iar casa mea nu vă va opri.”
Al doilea: „Când veți găsi apă, veți ieși împreună pe poarta pe care ați intrat.”
Al treilea: „Dacă este apă, ne lasă să plecăm.”
Declarațiile nu sunt identice. Urmașul nu recunoaște obligația.
Lucrarea va continua fiindcă cetatea are nevoie de apă.
În noaptea cu poarta deschisă — Cel care nu mai crede
O magazie s-a surpat înaintea ploii, iar curtea întreagă a fost chemată să mute saci și grinzi. Noi am fost scoși din puț ca să descărcăm piatră. Paznicii erau puțini și grăbiți.
La lăsarea serii am văzut un car cu saci goi pornind spre poartă. Pânza din spate atârna până aproape de pământ. Între roată și zid rămânea loc pentru un om slab.
Am mers după car cu o bucată de funie pe umăr, ca și cum cineva mă trimisese. La zece pași de poartă simțeam aerul de dincolo.
Slujbașul a ieșit din cancelarie cu registrul sub braț. M-a văzut, dar nu a strigat. Mi-a arătat foaia cu declarațiile.
Puteam ajunge sub pânză înainte să cadă zăvorul. Ceilalți ar fi rămas cu două mărturii diferite și cu un om fugit.
M-am oprit.
— N-ai auzit promisiunea? m-a întrebat.
— Am auzit.
— Atunci de ce ai spus că nu?
Carul trecea pe sub poartă. Roata din stânga scârțâia.
— Mi-am amintit când am ajuns aici.
M-am întors spre puț. În spatele meu, poarta s-a închis.
Nota slujbașului — înaintea apei
Al treilea captiv a avut prilejul să fugă și nu a fugit.
Și-a completat declarația: promisiunea îi privea pe toți trei; trecerea urma să fie împreună; casa celui mort nu trebuia să-i oprească.
La fundul puțului, piatra este umedă. Lucrul continuă cu două schimburi de pază.
În ziua apei — Cel care numără
Am știut înainte să vedem. Dălțile ieșeau reci, iar praful se prindea de ele ca făina de degete. Am lovit pe rând.
La a noua lovitură, în fisură a apărut o linie neagră. La a zecea, linia a lucit. Am pus degetul și am gustat.
Apă.
S-a adunat încet într-o scobitură, tulbure de praf. Cel care ține minte și-a spălat buzele. Cel care nu mai crede și-a umplut căușul palmei.
Am tras de funie. Sus, cineva a tras clopotul mic. Au venit paznicii, meșterul, slujbașul și noul stăpân. Găleata a coborât, a lovit apa și s-a umplut pe jumătate.
— Apa e aici, a spus urmașul. Declarațiile voastre rămân trei.
Găleata a urcat. Picăturile cădeau peste noi. Una a lovit peretele, lângă primul dintre cele șapte semne.
Puțul a spus: „Când.”
A doua a căzut pe fierul găleții.
„Voi trei.”
Apoi cuvintele au venit unul după altul, purtate de picături și întoarse de pereți, de funie și de grindă. Nu tare: doar destul cât cei de sus să tacă.
„Veți scoate apă din stânca aceasta. Veți trece împreună și liberi prin poarta pe care ați intrat.”
Slujbașul a scăpat registrul lângă margine.
Ultima parte a venit cu vocea celui mort. Sau cu vocea pe care i-o ținuserăm minte. Sau cu toate vocile noastre suprapuse, pentru o clipă, în același ecou.
„Iar casa mea nu vă va opri.”
După aceea s-au auzit numai picăturile și respirația noastră.
Ultima mărturie — Cel care ține minte
Ne-au scos la lumină după apus. Apa fusese turnată într-un vas de aramă. Noul stăpân a întrebat ce auzise fiecare.
Meșterul a spus că fusese ecoul. Un paznic a spus că auzise un glas, altul că vorbise funia. Al treilea a privit spre pământ.
Slujbașul a îngenuncheat lângă vas și a atins apa cu două degete.
— Eu am auzit propoziția întreagă.
— Ai auzit doar ceea ce scriseseși după mărturiile lor, i-a răspuns urmașul.
Slujbașul a deschis registrul. Sub cele trei versiuni diferite, cu cerneală mai proaspătă, era propoziția întreagă. Nu știu dacă o scrisese înainte de apă, din fragmentele noastre, sau după ce o auzise. Mâna îi tremura atât de tare, încât n-am mai întrebat.
Cel care numără avea sânge uscat la gură. Cel care nu mai crede privea poarta. Eu căutam numele surorii mele și nu-l găseam.
Atunci cel care spunea că nu mai crede mi l-a șoptit.
Însemnarea rămasă neîncheiată — Slujbașul
S-a găsit apă în fântâna dintre ziduri.
Promisiunea celui mort a fost auzită de cei trei captivi, de trei paznici, de meșter și de subsemnatul. Mărturiile asupra glasului diferă. Cuvintele sunt consemnate întocmai:
„Când voi trei veți scoate apă din stânca aceasta, veți trece împreună și liberi prin poarta pe care ați intrat, iar casa mea nu vă va opri.”
Fântâna rămâne în folosul cetății.
Cu privire la cei trei și la împlinirea obligației, hotărârea este:
[Rândul hotărârii a rămas necompletat.]