Legenda principală
Lacul care nu vrea să fie găsit
O legendă despre o apă tăcută, un gând rău și amintirile pe care unele locuri ni le înapoiază schimbate.
Bunica mea spunea că Lacul Sfânta Ana nu stă în același loc de două ori.
Nu fiindcă s-ar mișca. Apa nu umblă singură, știa și ea asta. Dar susținea că fiecare om coboară din crater cu alt lac în minte. Dacă urci cu gând curat, îți amintești apa. Dacă urci cu gând rău, lacul îți păstrează gândul și îți dă înapoi o amintire în care nu te mai poți încrede.
La doisprezece ani nu credeam în poveștile ei. Credeam în enciclopedii.
Enciclopedia spunea că Sfânta Ana este singurul lac vulcanic din România, așezat în craterul masivului Ciomad. Avea aproximativ șase sute douăzeci de metri lungime, patru sute șaizeci de metri lățime maximă și puțin peste șase metri în punctul cel mai adânc. Cifrele erau precise. Cifrele nu își schimbau povestea de la o seară la alta.
Bunica nu se certa cu cifrele.
— Ele măsoară apa, spunea. Nu măsoară ce iei cu tine când pleci.
Prima dată am mers la lac cu familia, la opt ani. Îmi aminteam urcarea prin pădure și aerul care se răcise brusc înainte de crater. Îmi aminteam apa rotundă, verde și nemișcată. Îmi aminteam că păsările tăcuseră la mal și că tata făcuse o fotografie în care eu nu voiam să mă uit spre aparat.
Ani mai târziu aveam să descopăr că aproape nimic din fotografie nu se potrivea cu ce țineam minte.
Povestea bunicii începea cu un cioban pe nume Avram.
Venise din Sâncrăieni cu oile, într-o primăvară de la începutul secolului al optsprezecelea, când lângă lac trăiau câțiva călugări într-un schit mic. Avram auzise că pe fundul apei se afla o comoară veche. Aur, arme și pietre scumpe — lucruri pe care nimeni nu le văzuse, dar despre care mulți puteau spune exact cât valorau.
La masa de seară, Avram le-a cerut călugărilor să îl ajute să caute.
Ilarion, cel mai bătrân dintre ei, l-a întrebat ce va face dacă nu găsește nimic.
— Mă întorc, a răspuns Avram.
— Nu cu ce vei face tu, a spus călugărul. Cu ce va face gândul tău.
Avram a râs. În noaptea aceea a coborât singur la apă, cu o frânghie și o greblă legată la capăt. A aruncat unealta în lac și a tras-o încet peste fund, așteptând atingerea metalului.
Dimineața, călugării l-au găsit pe mal. Frânghia era strânsă lângă el, uscată și înfășurată cu grijă, ca și cum nu fusese folosită.
Avram susținea că apa o trăsese din mâinile lui.
Mai târziu, în aceeași zi, spunea că nu avusese nicio frânghie. După o săptămână își amintea că găsise aurul, dar că îl lăsase acolo de bunăvoie. După o lună nu mai putea spune pe ce parte a lacului se afla schitul. Îl desena când la nord, când la sud, când chiar în mijlocul apei.
A coborât cu turma în sat și a trăit mulți ani. Ori de câte ori cineva îl întreba despre Sfânta Ana, povestea alt drum, alt mal și altă noapte. Toate amintirile lui păreau adevărate cât timp le spunea. Niciuna nu semăna cu cea de dinainte.
Într-o primăvară a încercat să se întoarcă. A urcat până aproape de crater și s-a oprit la o răscruce pe care ceilalți ciobani spuneau că nu o văd. Trei poteci porneau din același loc, iar Avram le recunoștea pe toate.
Nu a putut alege.
S-a întors în sat și nu a mai încercat niciodată.
— Lacul l-a pedepsit? am întrebat-o eu pe bunica.
— Nu, a spus ea. I-a dat gândul înapoi. Doar că gândul se schimbase cât a stat în apă.
La doisprezece ani, povestea lui Avram mi se părea o explicație complicată pentru rușinea unui om care nu găsise nicio comoară.
Am hotărât să urc singur la lac și să îi dovedesc bunicii că greșea.
Acela era gândul meu rău. Nu voiam aur și nu voiam să fac rău cuiva. Voiam să mă întorc cu o descriere atât de exactă, încât toate poveștile ei să pară ridicole. Luasem un carnet, un creion și vechea enciclopedie. Pe prima pagină scrisesem înainte să plec: „Un lac este același lac, indiferent cine îl privește.”
Era septembrie. Turiștii de vară plecaseră, iar pădurea mirosea a frunze umede și rășină. Am coborât în crater numărând cotiturile potecii. La a șaptea am văzut apa printre copaci.
Lacul era acolo.
Nu un lac fals. Nu o apariție. Același luciu verde înconjurat de versanți împăduriți, mai oval decât cercul perfect din memoria mea.
M-am așezat la mal și am început să scriu. Culoarea apei. Forma norilor. Rădăcinile de lângă mine. Numărul de pași până la marginea pădurii. Am notat tot ce mi se părea imposibil de contestat.
După un timp, am observat că pagina rămăsese albă.
Creionul era în mâna mea, dar nu îmi aminteam să fi scris ceva. Am răsfoit carnetul. Pe pagina următoare am găsit o propoziție:
„Apa era neagră și bătea vântul.”
Era scrisul meu.
Apa din fața mea era verde. Aerul nu se mișca.
Am rupt pagina, am mototolit-o și am băgat-o în buzunar. Apoi am scris din nou, apăsând atât de tare încât vârful creionului a zgâriat hârtia.
De data aceasta am privit fiecare cuvânt până când l-am terminat.
Când am ridicat ochii, nu mai știam ce voiam să demonstrez.
Nu uitasem unde eram. Știam numele lacului, cifrele din enciclopedie și drumul pe care venisem. Dar gândul care mă adusese acolo dispăruse. În locul lui rămăsese o liniște fără margini, ca un spațiu gol într-o propoziție.
M-am speriat și am plecat.
La întoarcere am numărat douăsprezece cotituri, deși eram sigur că la urcare fuseseră șapte.
Bunica mă aștepta. Nu m-a certat și nu m-a întrebat de ce plecasem singur. A luat carnetul, l-a deschis la prima pagină și mi l-a dat înapoi.
Propoziția scrisă înainte de plecare era încă acolo.
Sub ea, cu același creion, apărea un al doilea rând:
„Dar nu rămâne același în minte.”
Nu îmi aminteam să îl fi scris.
Bunica a închis carnetul.
— Acum știi de ce Avram nu a găsit drumul?
Am vrut să îi spun că da. În schimb, am întrebat-o cum arăta lacul când fusese ea acolo.
Nu mi-a răspuns.
Bunica a murit trei ani mai târziu. Printre lucrurile pe care mi le-a lăsat era fotografia făcută de tata la prima noastră vizită.
În imagine, lacul nu era rotund. Era lung și ușor strâmb, așa cum îl văzusem la doisprezece ani. Eu stăteam la marginea apei, întors spre pădure.
Îmi amintisem mereu că fotografia fusese făcută din partea cealaltă și că priveam lacul.
Pe spate, cu scrisul mic al bunicii, era un singur rând:
„Apa nu umblă singură. Are nevoie de cineva care să o poarte.”
Nu am mai urcat la Sfânta Ana de atunci. Pot arăta lacul pe hartă. Pot spune cât este de lung, de lat și de adânc. Pot explica drumul folosind informații mai sigure decât memoria mea.
Dar, când încerc să desenez din minte poteca spre apă, ajung de fiecare dată la alt număr de cotituri.
Poate lacul a rămas întotdeauna în același loc.
Poate noi suntem cei care îl mutăm de fiecare dată când ni-l amintim.
