Lacul Sfânta Ana

Bunica mea zicea că lacul Sfânta Ana nu stă în același loc de două ori.

Nu în sensul că se mișcă — apa nu umblă singură, știa ea asta. Dar spunea că dacă urci la el cu gând rău, nu îl găsești. Găsești un alt lac. Unul care arată la fel, are aceeași culoare de sticlă verde, același cerc perfect de munți în jur — dar nu e el. Și dacă bei din ăla, nu te vindecă. Te îmbolnăvești de ceva fără nume, ceva pe care doctorii nu îl găsesc în nicio carte.

Eu aveam doisprezece ani și nu credeam în poveștile bunicii. Credeam în enciclopedii.

Enciclopedia spunea că Sfânta Ana e singurul lac vulcanic din România, format acum cincizeci de mii de ani în craterul unui vulcan stins din Munții Harghita. Că are o formă aproape perfect circulară, un diametru de șase sute de metri și o adâncime maximă de șapte metri. Că apa lui e rece și limpede și că nu are afluenți și nu are efluentă — apa intră și iese din el prin filtrare subterană, nevăzut, pe căi pe care nimeni nu le-a cartografiat complet.

Bunica spunea că apa intră și iese prin voința lui.

Că lacul respiră.

Prima oară am mers la Sfânta Ana cu familia, într-o vară când aveam opt ani. Țin minte drumul — urcarea prin pădure, aerul care se răcea brusc la un moment dat fără nicio explicație, ca și când cineva ar fi tras o perdea între o temperatură și alta. Și apoi poiana, și apoi lacul, dintr-o dată, fără avertisment.

Nu eram pregătit pentru cât de tăcut era.

Nu liniștit — tăcut. E o diferență. Liniștea e absența zgomotului. Tăcerea aia era prezența a ceva, un soi de atenție îndreptată spre tine, ca și când locul te observa. Păsările nu cântau. Vântul, care bătuse tot drumul prin copaci, se oprise exact la marginea craterului. Apa nu se mișca.

Tatăl meu a aruncat o piatră în lac. A căzut cu un sunet surd, necaracteristic, mai scurt decât ar fi trebuit. Ca și când apa ar fi înghițit sunetul odată cu piatra.

Nimeni nu a mai aruncat nimic.

Legenda spune că lacul a fost blestemat de un călugăr.

Dar versiunea pe care mi-a spus-o bunica era mai complicată decât atât, pentru că versiunile bune sunt întotdeauna mai complicate.

Spunea că la începutul secolului al optsprezecelea, un schit mic fusese ridicat pe malul lacului de câțiva călugări care credeau că un loc atât de liniștit nu putea fi decât sfânt. Că acolo sus, departe de lume, cu apa aia verde și tăcută în față, Dumnezeu era mai aproape decât oriunde.

Trăiau din ce aducea pădurea și din ce le dădeau ciobanii care urcau primăvara cu turmele. Și în primăvara aceea, cu oile și cu mieii și cu câinii și cu tot, a urcat și un cioban tânăr pe nume Avram, care era din Sâncrăieni și nu fusese niciodată la lac înainte.

Avram nu era un om rău. Bunica ținea să precizeze asta de fiecare dată. Nu era rău. Era pur și simplu tânăr și tânăr înseamnă că nu știi încă ce lucruri au greutate și ce lucruri nu.

A intrat în schit și a cerut mâncare și adăpost, și călugării i-au dat, pentru că asta făceau. Și seara, la masă, le-a spus că a auzit că pe fundul lacului se află o comoară dacică — aur și arme și pietre prețioase — și că el știe cum să coboare la ea și că dacă îl ajută, împart totul în mod egal.

Călugărul cel mai bătrân, pe care îl chema Ilarion și care trăia la lac de douăzeci și trei de ani, l-a privit mult timp fără să spună nimic.

Apoi i-a spus să plece.

Nu cu furie, nu cu reproș. Pur și simplu i-a spus: pleacă, băiete. Și a întors spatele.

Avram a plecat. Dar nu departe. A rămas la marginea pădurii și a așteptat noaptea și când s-a făcut întuneric și în schit s-au stins luminile, a coborât la mal cu o frânghie și cu o greblă legată la capătul ei și a început să cotrobăiască fundul lacului.

Nu știa exact ce caută. Spera că dacă frânghia atinge ceva metalic o să simtă.

A simțit altceva.

Apa, care era rece, a devenit brusc mai rece. Un frig care nu venea din apă ci de undeva sub apă, de la o adâncime mult mai mare decât șapte metri — ca și când dedesubt nu era roca vulcanică a craterului ci altceva, ceva deschis, ceva fără fund. Frânghia s-a întins brusc în jos ca și când ceva trăgea de ea.

Avram a dat drumul.

A doua zi dimineața, călugării l-au găsit pe mal. Stătea cu spatele la lac și nu voia să se întoarcă. Ochii îi erau deschiși dar nu vedea nimic din ce era în fața lui — vedea altceva, ceva pe care nu l-a descris niciodată, nici atunci, nici după.

Ilarion s-a așezat lângă el și a stat tăcut până când Avram a putut vorbi.

Ce e în lac, a întrebat Avram.

Ilarion a spus: Nu e nimic în lac. Lacul e lac. Dar ce e sub lac — aia e altă poveste.

Și n-a mai spus nimic.

Avram a coborât în sat cu oile lui și a trăit până la optzeci și doi de ani și nu s-a întors niciodată la lac. Nu din frică, povesteau ai lui — nu mai putea. Ori de câte ori urca pe drumul spre crater, la un moment dat picioarele nu mai mergeau. Nu dureau, nu oboseau. Pur și simplu nu mergeau mai departe. Ca și când cineva îi spunea liniștit, din interior: până aici.

Bunica spunea că lacul îl iertase. Că tocmai de aceea nu îl lăsa să se întoarcă — ca să nu fie nevoit să îl pedepsească din nou.

La doisprezece ani, cu enciclopedia în cap și cu scepticismul specific vârstei, am urcat singur la Sfânta Ana.

Nu din curaj. Din prostie, care la vârsta aia seamănă cu curajul și nu îți dai seama de diferență decât mult mai târziu.

Era septembrie. Turiștii de vară plecaseră, drumul spre crater era aproape pustiu. Pădurea mirosea a frunze putrezite și a rășină și a ceva dulceag pe care nu l-am putut identifica atunci și nu l-am mai mirosit niciodată de atunci nicăieri altundeva.

Lacul era acolo. Același cerc de apă verde, aceeași liniște care nu era liniște.

M-am așezat pe un bolovan la mal și am privit apa.

Nu s-a întâmplat nimic dramatic. Nicio frânghie trasă în adânc, nicio apariție, niciun sunet inexplicabil. Apa era apă. Rece și limpede și nemișcată.

Dar după un timp — nu știu cât, poate zece minute, poate o oră, am pierdut șirul — am observat că nu mă mai gândeam la nimic. Nu meditam, nu visam cu ochii deschiși. Pur și simplu nu mai era niciun gând. Era doar apa în față și liniștea și respiratul meu, și în felul acela tăceau cu totul.

Mi-a fost frică.

Nu de ceva anume. De nimic. De absența totală a oricărui gând, de faptul că dacă stăteam acolo suficient de mult s-ar fi putut să nu mai vrea să vină înapoi.

Am urcat în picioare și am coborât fără să mă întorc.

Bunica a murit când eu aveam cincisprezece ani. Printre puținele lucruri pe care mi le-a lăsat era o fotografie veche, alb-negru, deteriorată la colțuri.

Un lac. Cerc perfect. Munți în jur.

Pe spatele fotografiei, cu scrisul ei mic și înclinat spre dreapta, scria un singur rând:

Să nu te duci cu gând rău. Și fără gând rău, tot ai grijă.

Nu știu cine i-a dat fotografia. Nu știu când a fost acolo. Nu am întrebat-o niciodată și acum nu mai pot.

Fotografia e pe biroul meu. Uneori, când lucrez târziu și casa e liniștită, mi se pare că apa din poză e cu un ton mai închisă decât ziua. Ca și când lacul se schimbă cu întunericul, chiar și în imagini.

Nu am fost înapoi la Sfânta Ana de la doisprezece ani.

Nu din frică.

Sau poate da. Depinde în ce zi mă întrebi.