Legenda principală
Clopotul de sub iarbă
O legendă despre un sat coborât încet sub turbă, clopotarul care pleacă ultimul și sunetul prin care oamenii continuă să se audă.
Se spune că, înainte ca mușchiul să acopere craterul, pe locul Tinovului Mohoș a fost un sat.
Nu o cetate și nici un oraș pierdut, ci un sat obișnuit: case joase, o fântână, grădini, o biserică de lemn și drumuri pe care oamenii le știau și cu ochii închiși.
În sat trăia un clopotar pe nume Toader. Se trezea înaintea cocoșilor, urca în turn cu o lanternă de seu și trăgea clopotul de dimineață o singură dată.
— Nu ca să-l audă Dumnezeu, spunea el. Ca să se audă oamenii unii pe alții.
Nevasta îi murise, iar fata lui locuia dincolo de munte. Toader rămăsese cu biserica, clopotul și o pisică cenușie care îl urma pretutindeni, dar nu urca niciodată în turn.
Schimbarea a început într-o primăvară cu ploi puține.
La marginea grădinilor a crescut un mușchi des, de un verde pe care nimeni nu îl mai văzuse. Oamenii îl smulgeau dimineața, iar până seara apărea din nou. Nu creștea în sus, ca iarba. Se întindea peste pământ și păstra apa în el, rece chiar și la amiază.
Apoi s-au deschis ochiurile negre.
La început erau mici cât o urmă de copită. După câteva zile, puteai vedea cerul în ele. Vacile nu se apropiau. Câinii ocoleau grădinile, iar găinile se urcau pe gard când pământul începea să tremure ușor sub ele.
Oamenii au spus că este noroi. Au adus pietre și au acoperit locurile moi.
Până dimineața, pietrele dispăruseră sub mușchi.
Toader vedea schimbarea din turn. În fiecare zi, verdele se apropia de sat cu câteva palme. Nu venea dintr-o singură parte. Apărea între case, sub garduri și în urmele lăsate de roțile căruțelor.
Într-o duminică, a tras clopotul pentru slujbă.
Sunetul s-a ridicat deasupra acoperișurilor, dar nu s-a dus spre vale. A coborât prin lemnul turnului. Oamenii l-au simțit în tălpi înainte să îl audă din nou, mai gros și mai lent, venind de sub pământ.
Toader a lăsat funia.
Clopotul de sus se oprise.
Cel de jos a mai bătut o dată.
După slujbă, nimeni nu a vorbit despre asta. Fierarul a cercetat turnul. Preotul a cercetat clopotul. Femeile au cercetat podeaua bisericii. Nu au găsit nimic, dar, în săptămânile următoare, răspunsul s-a auzit de fiecare dată.
Toader trăgea o dată.
Pământul răspundea o dată.
Vara, mușchiul a ajuns la fântână. Apa s-a închis la culoare, iar pe piatra ghizdului au crescut frunze mici, roșiatice, care țineau picăturile ca pe niște mărgele. În pivnițe mirosea a pământ ud. Pragurile caselor se lăsau încet, fără să se rupă.
Prima familie a plecat după ce masa din bucătărie a început să se încline. A doua a plecat când un pat s-a afundat cu un deget într-o singură noapte. Apoi au plecat morarul, fierarul și femeia care locuia lângă fântână.
Căruțele ieșeau dimineața. Toader trăgea clopotul pentru fiecare dintre ele, iar sunetul de dedesubt răspundea după ce roțile treceau de ultima casă.
Cei rămași l-au întrebat de ce nu pleacă la fata lui.
— Încă nu au plecat toți, a spus el.
Până în toamnă, satul se golise pe jumătate. Pământul nu se rupea și nu înghițea nimic dintr-o dată. Coborau mai întâi gardurile, apoi treptele, apoi podelele. Mușchiul creștea peste lemn și piatră, iar apa apărea în locurile unde cu o zi înainte fusese uscat.
Oamenii au înțeles că satul nu era luat. Era coborât.
Au hotărât să plece împreună înainte de venirea iernii.
În ultima dimineață au încărcat icoanele, uneltele, sacii cu grâne și lucrurile pe care nu le puteau lăsa fără să simtă că își abandonează numele. Toader a urcat în turn.
A tras clopotul pentru prima căruță.
Apoi pentru a doua.
A continuat până când fiecare familie a trecut de pământul moale și a ajuns pe drumul tare spre culme.
Când a plecat ultima căruță, Toader a coborât. Nu a luat funia și nu a încercat să desprindă clopotul. A închis ușa bisericii, a ridicat pisica cenușie în brațe și a pornit după ceilalți.
— Nu mai tragi? l-a întrebat preotul.
— Acum ne putem vedea, a spus Toader.
Au urcat împreună până pe culme. De acolo, oamenii s-au întors spre sat.
Casele erau încă în picioare, dar ferestrele ajunseseră aproape de pământ. Fântâna nu se mai vedea. Verdele acoperea ulițele și urca pe pereții bisericii ca apa pe marginea unui vas.
Turnul s-a aplecat.
Clopotul a bătut singur.
O dată.
Pământul i-a răspuns.
Apoi biserica a coborât atât de încet, încât oamenii au putut urmări crucea de pe acoperiș până când mușchiul a trecut peste ea. Nu s-a auzit lemn rupt. Nu s-a ridicat praf. Au rămas numai o întindere verde, câțiva mesteceni mici și ochiuri de apă în care se oglindea cerul.
Toader a pus pisica jos și și-a scos căciula.
Nimeni nu a plâns atunci. Durerea era prea mare și prea liniștită ca să încapă într-un singur om.
Cei plecați s-au așezat în sate diferite din vale. În primăvara următoare s-au întâlnit din nou pe culme. Cineva adusese un clopot mic, cât să poată fi ținut într-o mână.
I l-au dat lui Toader.
El l-a sunat o singură dată.
Au așteptat.
De sub verdele craterului a venit un răspuns adânc, împins încet prin apă, rădăcini și turbă.
De atunci, spune legenda, urmașii satului se întâlneau acolo în prima zi în care pământul se înmuia după iarnă. Sunau clopotul mic și așteptau răspunsul celui rămas sub mușchi.
Nu chemau satul înapoi. Știau că pământul care îl primise nu îl va mai ridica.
Îi spuneau doar că încă se aud unii pe alții.
