Biserica din Densuș

Întâia mână — Piatra

Blocul era mai greu decât părea. Avea o muchie dreaptă, două colțuri sparte și litere săpate pe o față. Ucenicul nu le putea citi. Nici meșterul nu s-a prefăcut că le înțelege.

— A mai fost pus undeva înainte, a spus el. Atât știm.

Îl aduseseră dintre ruine împreună cu alte pietre: unele netede, altele scobite, câteva înnegrite de vreme. În zidul nou intrau fără să semene între ele. Meșterul le încerca pe rând, căuta o așezare dreaptă și le lovea ușor cu mânerul uneltei.

Pentru blocul cu litere pregătise un loc la baza unuia dintre suporturi. Ucenicul a întrebat dacă trebuie întors cu scrisul spre interior.

— De ce?

— Să nu se vadă ce nu pricepem.

Meșterul a măsurat din nou muchia. Dacă îl întorceau, colțul spart rămânea sub greutate. Așa cum era, fața dreaptă putea primi piatra de deasupra.

— Nu trebuie să-i înțelegem literele ca să-l așezăm bine, a spus el.

Au prins blocul în funii. Ceilalți au ridicat, iar ucenicul a strecurat o pană de lemn dedesubt. Piatra s-a mișcat o palmă, apoi încă una.

— Ține, i-a spus meșterul.

Băiatul a apăsat pana cu amândouă mâinile. Funia i-a ars încheietura, praful i-a intrat în gură, iar pentru o clipă a crezut că greutatea întregului turn se lăsa peste el. N-a dat drumul.

Meșterul a împins mortarul în rost și a bătut blocul până când nu s-a mai clintit. Literele au rămas la vedere. Nu ca mesaj și nu ca semn. Pur și simplu aceea era fața pe care piatra stătea cel mai sigur.

A doua mână — Scara

După destule ierni, nimeni nu mai știa numele ucenicului. Piatra rămăsese în suport, cu literele tocite de mâini, fum și umezeală.

Într-o dimineață, un zugrav încerca să încheie chipul unui sfânt înainte de sărbătoare. Lumina intra puțină, iar treapta de jos a scării se așeza strâmb pe lespezile podelei.

O femeie venită să curețe sfeșnicele i-a ținut scara cu ambele mâini.

— Mai la stânga, a spus zugravul.

— Așa?

— Încă puțin. Ține.

Femeia a ținut. Zugravul urca și cobora, cerând pe rând vasul cu culoare, cârpa și mai multă lumină. La un moment dat, o picătură roșie a căzut pe blocul cu litere.

— Las-o, a spus el de sus. O șterg după ce cobor.

Femeia a văzut pata, dar n-a desprins nicio mână de pe scară.

— Ține, i-a repetat zugravul.

— Țin.

Abia după ce el a coborât, ea a luat cârpa și a curățat culoarea înainte să se întărească.

Deasupra lor apărea un chip nou. Sub mâinile ei rămânea un scris vechi. Femeia nu știa ce spunea niciunul în întregime, dar știa ce avea de făcut până când omul cobora în siguranță.

Când clopotul a chemat satul, zugravul a strâns culorile, iar ea a dus cârpa la apă. Nimeni nu a numit gestul rânduială. Duminica următoare, altcineva i-a ținut scara.

A treia mână — Rostul

Mult mai târziu, apa a intrat pe sub o lespede a acoperișului și a coborât prin zid. Mortarul din jurul blocului cu litere s-a măcinat. Piatra nu căzuse, dar rostul suna gol când meșterul îl încerca.

Îngrijitoarea bisericii îl urmărea cum bătea ușor în rosturi.

— O scoatem, a spus el. Punem una nouă și terminăm până mâine.

— Nu poate fi așezată din nou?

Meșterul a ridicat din umeri.

— Poate. Dar trebuie sprijinit tot ce apasă pe ea. Ne trebuie lemn, funii și oameni. Două zile, dacă nu plouă.

Norii se strângeau deja deasupra satului. În biserică trebuiau puse la adăpost cărțile, țesăturile și vasele. Duminica era aproape.

Meșterul a trecut degetul prin aer, fără să atingă literele.

— Știi ce spun?

— Nu.

— Atunci de ce s-o păstrăm?

Întrebarea venea de la un om obosit, nu de la unul nepăsător. Meșterul avea dreptate: piatra nouă putea ține aceeași greutate. Poate chiar mai bine. Cea veche cerea timp și oameni pe care satul trebuia să-i ia de la alte treburi.

Îngrijitoarea a privit blocul, apoi pata umedă care cobora din acoperiș.

— Dacă o putem așeza în siguranță, o așezăm. Dacă nu, o scoatem.

— Nu hotărăști nimic așa.

— Ba da. Hotărăsc că întâi aflăm cât putem face fără să stricăm ce avem.

Au început numai după ce biserica a rămas goală, iar cărțile, țesăturile și vasele au fost puse la adăpost. Unii au adus grinzi, alții funii și pene. Meșterul a construit sprijinul și le-a arătat unde să pună mâinile. Nimeni nu lucra dacă lemnul se mișca.

— Ține aici.

— Țin.

— Nu slăbi funia.

— N-o slăbesc.

Au desprins blocul numai cât să curețe mortarul sfărâmat. În spațiul îngust deschis în jurul lui se vedeau piatră aspră, praf și urmele mortarului vechi. Au pus mortar nou, au schimbat pana și l-au așezat la loc.

Lucrarea a durat două zile. A plouat în noaptea dintre ele, iar oamenii au venit să verifice prelatele. Când sprijinul a fost scos, meșterul a încercat din nou rostul cu mânerul uneltei.

De data aceasta, lovitura a sunat plin.

A patra mână — Ține

Au mai trecut ani. Mortarul nou a căpătat treptat culoarea celui vechi. Din reparație se mai vedea numai o linie subțire pentru cine știa unde să privească.

Într-o zi, un copil a venit cu omul care verifica zidul după iarnă. Purta o găleată mică, aproape goală, și întreba despre fiecare piatră.

— Asta de unde este?

— Nu știm sigur.

— Dar literele?

— Sunt romane.

— Ce spun?

Omul i-a arătat literele pe care le putea desluși și muchiile ciobite. Despre drumul pietrei până în zid nu s-a prefăcut că știe mai mult. Copilul a numărat rosturile vechi și pe cele reparate, apoi a vrut să știe care mâini le făcuseră.

— Pe toate nu le mai știm, a spus omul.

Omul a așezat o scândură scurtă sub găleată, la câțiva pași de zid. El urma să curețe rostul și să umple fisura; copilului i-a dat o pană de lemn și i-a cerut doar să țină dreaptă scândura pe pământul denivelat.

Copilul a pus pana unde i se arătase.

— Așa?

Omul a apăsat scândura și a verificat dacă stă drept.

— Încă puțin. Acum ține.

Copilul și-a așezat ambele palme pe lemn.

— Țin.