Cetatea Bálványos

În anul acela, vara nu se sfârșise dintr-odată, ci se retrăsese încet din munți, ca un animal rănit. Frunzele de fag se îngălbeniseră pe margini, iar iarba din poienile înalte rămânea udă până aproape de amiază. Diminețile aduceau ceață groasă dinspre văi, o ceață care se agăța de brazi și de zidurile vechi ale cetății Bálványos, ascunzându-le când pe jumătate, când de tot, ca și cum piatra însăși ar fi vrut să uite că fusese ridicată de oameni.

Drumul până sus nu mai era drum adevărat. Fusese cândva bătut de pași, de copite, de care mici încărcate cu sare, piei și saci de grâne. Acum se pierdea printre rădăcini, se frângea în dreptul izvoarelor și reapărea mai sus, sub frunze putrede, fără să pară același. Cei din sate spuneau că muntele nu-i mai primește decât pe cei care știu să tacă.

Márton știa să tacă. Crescuse cu asta.

Mama lui fusese botezată în biserica de jos, cea nouă, cu pereți albi și acoperiș de șindrilă proaspătă. Tatăl lui murise înainte să apuce preotul să-i pună cruce la cap, iar bătrânii încă mai șopteau că trupul fusese îngropat după obiceiul vechi, cu fața spre răsărit, dar nu spre altar, ci spre locul unde se deschidea pădurea. Márton nu întrebase niciodată ce însemna asta. În casa lor, unele întrebări erau mai grele decât răspunsurile.

Când preotul Benedek l-a trimis la cetate, nu i-a dat poruncă. I-a pus doar mâna pe umăr și i-a spus:

— Ei te vor asculta mai degrabă pe tine.

Márton nu știa dacă era adevărat. Poate pentru că încă știa numele vechi ale unor pietre. Poate pentru că bunica lui murise fără să-și facă semnul crucii, dar aprinzând în fiecare iarnă o lumânare la colțul vetrei, acolo unde nimeni nu se uita. Poate pentru că el însuși, deși mergea duminica la biserică, nu putea trece prin pădure fără să atingă scoarța fagilor bătrâni, așa cum văzuse la femeile în vârstă.

La plecare, Benedek i-a dat o cruce mică de lemn.

— Nu ca armă, a spus el, parcă rușinat de propriile cuvinte. Ca să știe că nu vii singur.

Márton a luat-o și a pus-o sub cămașă. Lemnul era cald de la palma preotului.

Urcușul a durat mai mult decât își amintea. De jos, cetatea părea aproape. O pată întunecată pe muchia muntelui, între brazi și stâncă. Dar poteca se îndoia fără rost, cobora unde ar fi trebuit să urce, îl purta prin desișuri unde lumina intra greu. De două ori a ajuns la același pârâu, deși era sigur că îl lăsase în urmă. Apa curgea peste pietre negre, cu un sunet mic, înfundat, ca un murmur de oameni adormiți.

Nu era nimic de temut acolo. Doar umezeală, rădăcini, trunchiuri căzute și o liniște care părea să fi înghițit de mult glasurile oamenilor. Totuși, Márton simțea că fiecare pas îl îndepărtează nu doar de sat, ci și de timpul în care satul trăia. Jos, se ridicau cruci noi la răscruci. Se schimbau numele sărbătorilor. Copiii învățau rugăciuni pe care părinții lor le rosteau încă stângaci. Aici, sus, cuvintele acelea nu ajunseseră pe deplin. Sau ajunseseră și fuseseră lăsate afară, în ceață.

Când a văzut zidul, era atât de aproape încât aproape l-a atins cu fruntea.

Cetatea nu se arăta niciodată întreagă. Un turn ciobit, o bucată de curtină năpădită de mușchi, pietre prăbușite peste care crescuseră ierburi înalte. Brazii se ridicaseră chiar lângă ziduri, iar unele rădăcini intrau în rosturile pietrelor, desfăcându-le încet, fără grabă. Locul părea mai vechi decât orice om care ar fi putut vorbi despre el. Nu ruinat, ci retras din lume.

La poartă nu era nimeni. Numai o funie subțire legată între doi pari, de care atârnau bucăți de lemn crestate. Márton le privi fără să le atingă. Unele semne îi erau familiare, deși nu le-ar fi putut numi. Spirale, linii frânte, cercuri mici arse cu fierul. Unul semăna cu semnul pe care bunica îl făcea în făină înainte de a coace pâinea, apoi îl ștergea repede cu podul palmei.

Dinăuntru se auzi un câine lătrând o singură dată.

Apoi apăru femeia.

Era mai înaltă decât și-o amintea. O chema Réka. Fusese cândva coborâtă în sat pentru negoț, cu alți oameni din cetate, dar asta se întâmplase cu ani în urmă, înainte ca porunca de la curte să ceară ca toți cei din ținut să primească botezul și să vină la slujbe. Márton o văzuse atunci lângă fântână, purtând o haină cenușie și privind oamenii ca pe niște rude îndepărtate care uitaseră limba casei.

Acum avea părul prins la ceafă și o secure mică în mână. Nu o ridică. Nici nu zâmbi.

— Ai venit de jos, spuse ea.

— Da.

— Știm.

Nu l-a întrebat de ce. A dezlegat funia și l-a lăsat să intre.

În curte erau puțini oameni. Mai puțini decât se spunea în sat. Doisprezece, poate cincisprezece, dacă îi numărai și pe copiii slabi care priveau din umbra unui zid. O femeie întorcea niște rădăcini pe o pânză. Un bărbat cu mâna bandajată repara un coș. Doi bătrâni stăteau lângă un foc mic, deși nu era frig. Nu vorbeau. Fumul urca drept câțiva coți, apoi era prins de ceață și desfăcut în ea.

Márton simți miros de lapte acru, de lemn ud, de fum vechi intrat în haine. Nimic din ce se povestea jos. Nicio adunare sălbatică, niciun cântec straniu, nicio sfidare aprinsă. Doar oameni obosiți, care păreau că trăiesc mai departe din încăpățânare și din rușinea de a coborî prea târziu.

Réka îl duse la adăpostul cel mare, lipit de zidul dinspre miazănoapte. Acolo era bătrânul Ákos.

Îl găsi așezat pe o bancă, cu un cuțit scurt în mână, curățând scoarța de pe o ramură. Mâinile îi tremurau ușor. Lângă el, pe perete, erau agățate legături de ierburi uscate, piei de animale și câteva plăci subțiri de lemn, crestate. Niciuna nu semăna cu o icoană. Niciuna nu semăna cu un chip.

— Tu ești băiatul Ilonei, spuse bătrânul fără să ridice privirea.

— Da.

— A coborât vreodată până la capăt?

Márton nu răspunse imediat. Știa ce întreabă.

— A murit creștină, spuse el.

Ákos zâmbi abia simțit.

— Asta nu e un răspuns.

Bătrânul continuă să curețe ramura. Coaja cădea în fâșii subțiri pe podeaua de pământ.

— Am venit să vă spun că trebuie să coborâți, zise Márton. Iarna va fi grea. Satele nu vor mai trimite făină. Paza de la trecători nu va mai închide ochii. Preotul spune că nimeni nu vrea sânge.

— Preotul e om bun?

— Da.

— Atunci să nu-l trimiteți prea des cu vorbe grele.

Márton simți crucea de lemn sub cămașă. Dincolo de ușă, ceața intrase în curte și făcea zidurile să pară mai joase.

— Nu mai e ca înainte, spuse el. Nici jos nu mai e. Oamenii primesc botezul. Își pun cruci la morminte. Se duc la slujbă. Unii încă fac ce făceau și înainte, dar pe ascuns. Cu timpul...

Se opri. Cu timpul ce? Uită? Se obișnuiesc? Se prefac până nu mai știu că s-au prefăcut?

Ákos ridică ochii. Erau limpezi, dar obosiți.

— Tu ai venit să ne salvezi sau să ne numeri?

Întrebarea nu avea asprime. Tocmai de aceea îl duru.

În seara aceea, Márton rămase în cetate. Réka îi întinse o pătură lângă peretele adăpostului și îi aduse o strachină cu fiertură de mei. Nu l-a întrebat nimeni nimic. Nu l-au tratat ca pe un dușman, dar nici ca pe un oaspete. Era ceva între acestea, o stare fără nume, ca atunci când o rudă plecată de mult se întoarce și nu mai știe unde să-și pună mâinile.

După lăsarea întunericului, oamenii se adunară în curte. Focul fu aprins din nou, nu mare, doar cât să țină lumina aproape de pământ. Un copil aduse o piatră plată și o puse lângă jar. Réka presără pe ea ceva uscat. Nu mirosi a tămâie. Mirosi a frunze amare și a pământ scos de sub zăpadă.

Ákos stătea în picioare sprijinit de un toiag. Nu rosti rugăciuni. Sau, dacă le rosti, cuvintele erau atât de joase încât păreau mai mult respirație. Ceilalți își coborâră capetele. O femeie făcu de trei ori același gest: atinse fruntea, apoi pieptul, apoi piatra zidului. Un bărbat așeză lângă foc o bucată de pâine. Nimeni nu se uită la Márton.

El simți atunci cât de puțin mai rămăsese din lumea aceea. Gesturi fără poveste întreagă. Semne păstrate de mâini, nu de minte. Frici moștenite fără nume. Poate nici Ákos nu mai știa tot. Poate nici părinții lui nu știuseră. Dar oamenii aceștia țineau de ele ca de o haină veche, ruptă, care nu mai apără de frig și totuși nu poate fi aruncată, fiindcă a fost a cuiva iubit.

Când focul scăzu, Réka veni lângă el.

— Jos, vă e mai ușor?

Márton privi spre poarta cetății. Nu se vedea. Ceața o înghițise.

— Nu.

— Dar spuneți că așa trebuie.

— Nu eu.

— Ba da. Și tu.

Nu era acuzație. Era o constatare.

Márton își frecă palmele. Îi era frig, deși stătea aproape de jar.

— Nu poți trăi mereu împotriva lumii.

Réka luă o creangă și împinse pâinea arsă mai aproape de foc.

— Dar poți muri așa.

El vru să-i spună că era o nebunie. Că moartea nu păstrează nimic. Că satul îi va uita, iar copiii de jos vor crește fără să știe de ce unii oameni au stat într-o cetate ruptă, până când iarna sau foamea i-a învins. Dar nu spuse. Cuvintele acelea i se părură prea curate pentru locul în care se afla.

În noaptea aceea dormi puțin. Vântul trecea prin spărturile zidului și făcea lemnele să scârțâie. De câteva ori i se păru că aude pași afară, apoi înțelese că erau picături căzând de pe acoperiș. Visă casa bunicii, cu vatra stinsă și masa pusă pentru oameni care nu mai veneau. Visă biserica de jos, dar ușa ei dădea în pădure. Când se trezi, nu știa dacă era înainte de zori sau după. Ceața făcea toate ceasurile la fel.

Dimineața, Ákos îl chemă la marginea cetății, acolo unde zidul se prăbușise și muntele cobora abrupt spre pădure. De acolo, în zile senine, se vedeau satele, fumul gospodăriilor, turnul bisericii. Acum nu se vedea nimic. Doar o mare albă, nemișcată.

— Când eram copil, spuse bătrânul, aici urcau oameni din trei văi. Veneau cu întrebări. Cu boli. Cu morți neliniștiți. Cu nunți. Cu frică de secetă. Nu pentru mine. Eu eram nimeni. Veneau fiindcă aici știau să stea altfel. Să asculte piatra, apa, copacul. Nu ca pe niște zei. Nu știu dacă am avut zei, așa cum spune preotul vostru. Poate am avut doar rușine față de lucruri.

Márton tăcu.

— Acum, continuă Ákos, cei de jos au alt drum. Poate mai bun. Poate mai drept. Dar noi nu știm merge pe el fără să călcăm peste ai noștri.

Bătrânul scoase din sân o bucată mică de lemn, înnegrită pe margini. Avea sculptat un semn: trei linii care porneau din același punct și se deschideau ca niște crengi.

— Ia-l.

— Nu pot.

— Nu ți-am cerut să te rogi la el. Doar să nu-l lași aici, dacă zidurile cad.

Márton îl primi. Lemnul era ușor. Prea ușor pentru cât îl apăsa.

În ziua aceea a încercat din nou să-i convingă. Le-a vorbit despre iarnă, despre făină, despre copii, despre faptul că nimeni nu le va cere să-și uite morții într-o singură zi. Le-a spus că pot coborî și trăi. Că pot ține unele lucruri în casele lor, în tăcere, cum făcuseră mulți.

Oamenii l-au ascultat fără să-l întrerupă. Unii priveau spre pământ. O femeie plângea încet, fără sunet. Unul dintre bărbați, mai tânăr decât ceilalți, părea că vrea să spună da. Dar lângă el stătea mama lui, uscată și dreaptă, iar mâna ei îi ținea mâneca strâns, ca pe un copil.

Spre seară, trei au hotărât să coboare: bărbatul tânăr, soția lui și fetița lor. Nu au fost opriți. Réka le-a dat o traistă cu turte tari. Ákos i-a atins pe frunte, unul câte unul, dar nu a spus nimic. Fetița plângea fiindcă își uitase o păpușă din cârpe. Réka s-a întors după ea și i-a adus-o, scuturând-o de cenușă.

Márton ar fi trebuit să simtă ușurare. În schimb, îl cuprinse o tristețe surdă. Cei trei nu plecau ca niște oameni salvați, ci ca niște supraviețuitori ai unei case care ardea încet, fără flacără.

Au pornit împreună pe potecă la ivirea zorilor.

Cetatea rămase în urmă, dar nu dispăru imediat. Printre brazi, zidurile apăreau și se pierdeau, când aproape, când departe, de parcă muntele le muta din loc. Réka stătea la poartă. Márton nu știa dacă îl privea pe el sau pe cei care coborau. Ákos nu se vedea.

Drumul fu mai greu la coborâre decât la urcare. Ceața se ridicase din văi și umpluse pădurea. Bărbatul tânăr mergea înainte, ținând securea la brâu. Femeia venea după el cu fata în brațe. De două ori s-au rătăcit. O dată au ajuns într-o poiană unde trunchiurile erau arse de fulger, deși Márton nu o văzuse niciodată. Femeia s-a oprit acolo și a început să tremure.

— Nu putem, a spus ea.

Soțul ei s-a întors.

— Ba putem.

— Nu acolo.

Nu spusese „jos”. Spusese „acolo”, ca despre un loc străin în care oamenii respiră alt aer.

Márton nu interveni. Se gândi la mama lui, la felul în care îngenunchea în biserică, dar acasă păstra tăcerea în dreptul vetrei. Se gândi că poate o viață între două credințe nu era o punte, ci o tăietură. Unii învățau să trăiască așa. Alții sângerau încet, fără să știe de unde.

Când au ajuns la marginea satului, clopotul bătea. Sunetul venea curat prin ceață, prea curat. Fetița și-a astupat urechile. Mama ei a făcut un pas înapoi. Bărbatul a rămas nemișcat, cu ochii la primele case.

Preotul Benedek îi aștepta lângă crucea de la răscruce. Nu purta veșminte de slujbă. Doar haina lui neagră, udă la poale. Când îi văzu, își plecă fruntea, ca în fața unor oameni veniți de departe.

— Bine ați venit, spuse.

Femeia nu răspunse. Bărbatul își scoase căciula. Fetița se ascunse după mama ei.

Márton privi înapoi. De acolo, cetatea nu se vedea. Nici muntele întreg. Numai pădurea, o masă întunecată sub cerul alb.

În săptămânile care au urmat, au mai coborât doi. Apoi nimeni.

Iarna veni devreme. Zăpada acoperi potecile și rupse crengi grele peste drumuri. Satele își văzură de viață. Copiii învățară colinde noi. Femeile făcură pâine pentru sărbători. La biserică, preotul pomeni uneori „pe cei rătăciți în înălțimi”, dar nu spunea nume. Poate din milă. Poate din teamă că rostirea lor i-ar fi chemat înapoi.

Márton urcă o singură dată după prima ninsoare.

Nu ajunse până la poartă. Drumul se pierduse sub omăt și sub ceață. La pârâul cu pietre negre, găsi o legătură de lemne așezată sub un fag, acoperită cu grijă de cetină. Alături, în zăpadă, era înfiptă o ramură curățată de coajă, cu trei linii crestate la capăt.

Nu știa dacă era semn pentru el, hotar, mulțumire sau avertisment.

A stat mult acolo, cu zăpada intrându-i în opinci. Apoi a scos crucea de lemn de sub cămașă și a ținut-o în palmă, lângă semnul primit de la Ákos. Două bucăți mici de lemn. Două feluri de a ține lumea să nu se destrame. Niciuna nu părea de ajuns.

Nu s-a rugat. Sau poate s-a rugat fără cuvinte.

În primăvară, când zăpezile s-au topit, câțiva bărbați au urcat la cetate. Au găsit focurile stinse, adăposturile goale, câteva vase sparte, urme de pași vechi întărite în noroi. Într-o firidă a zidului, cineva pusese o bucată de pâine uscată și o crenguță de brad. Pe piatra de lângă poartă erau zgâriate semne pe care nimeni nu le-a mai putut citi.

Nu s-au găsit trupuri.

Unii au spus că oamenii plecaseră peste munți. Alții că muriseră în pădure și fiarele le risipiseră oasele. Preotul Benedek a spus doar că Dumnezeu îi va judeca mai blând decât oamenii. Bătrânele din sat au tăcut. Tăcerea lor avea altă greutate.

Cu timpul, cetatea a fost lăsată pădurii. Zidurile s-au ascuns sub mușchi. Brazii au crescut în curte. Ceața a continuat să urce din văi în diminețile reci, acoperind ruina, descoperind-o, apoi acoperind-o din nou. Drumul a devenit tot mai greu de găsit. Cei care urcau după lemne spuneau că uneori ajungeau prea repede, alteori deloc.

Márton a îmbătrânit în satul de jos. A mers la biserică, și-a botezat copiii, și-a îngropat morții cu cruce la cap. Dar în fiecare an, înainte de prima ninsoare, urca până la pârâul cu pietre negre și lăsa sub fag o bucată de pâine. Nu știa pentru cine. Nu le spunea copiilor de ce.

Într-o toamnă, fiul lui cel mic l-a întrebat:

— Tată, cine a trăit sus, în cetate?

Márton a privit spre munte. Ceața cobora printre brazi, lentă, ca o respirație veche.

Ar fi putut spune: păgânii. Ar fi putut spune: încăpățânații. Ar fi putut spune: cei care n-au vrut să înțeleagă timpul.

Dar niciun cuvânt nu-i încăpea în gură.

— Oameni, a spus până la urmă. Oameni care au ținut minte altfel.

Copilul nu a întrebat mai departe. Poate pentru că vântul se întețise. Poate pentru că unele povești, dacă sunt împinse prea tare, se închid.

Sus, cetatea nu se vedea. Dar Márton știa că era acolo, absorbită de pădure și piatră, păstrând nu o credință întreagă, nu un adevăr limpede, ci urmele unor oameni care nu apăraseră doar ritualuri vechi. Apăraseră felul în care lumea le vorbise înainte ca alte clopote să înceapă să bată peste văi.