Legenda principală
Piatra care nu răspunde
O legendă despre un tată care și-a strigat fiul din înălțime, un nume purtat în direcția greșită și șoimul care i-a oprit ultimul pas.
Înainte ca oamenii să urce la Piatra Șoimilor pentru priveliște, urcau ca să urmărească valea.
De acolo vedeau fumul satelor, turmele întoarse târziu și norii care coborau peste drumuri. Când cineva întârzia dincolo de munți, o rudă rămânea pe stâncă până se stingea lumina.
Într-o toamnă, un tânăr trebuia să se întoarcă acasă după câteva luni de muncă. Cunoștea pădurea, dar ploile mutaseră pământul, iar frunzele acoperiseră potecile mai slabe. Spre seară, a ales o cărare pe care o ținea minte din copilărie.
Cărarea l-a dus între brazi și apoi s-a împărțit în două.
A luat-o la stânga.
După un ceas, a ajuns din nou în același loc.
În sat, tatăl lui a așteptat până noaptea. Când fiul nu a venit, a urcat la Piatra Șoimilor. A privit valea, dar norii stăteau jos și nu se vedea nicio lumină pe drum.
A doua seară a urcat iar.
A treia seară, pe muchia stâncii, a găsit un șoim. Pasărea stătea nemișcată, cu capul întors spre pădure, nu spre vale.
Omul a așteptat. Vântul s-a întărit. Crengile au început să se lovească, iar întunericul a acoperit cărările.
Atunci și-a strigat fiul pe nume.
O dată.
A ascultat, dar piatra nu i-a întors nici măcar ecoul.
A strigat a doua oară.
Șoimul și-a desfăcut aripile, însă nu a zburat.
A treia oară, omul a strigat cât a putut de tare. Numele a trecut peste marginea stâncii și s-a pierdut în vale.
În pădure, tânărul l-a auzit.
Glasul tatălui venea de sus, din dreapta lui. A pornit spre el, mulțumit că satul era aproape.
După câteva zeci de pași, numele s-a auzit din nou. De data aceasta venea din față și ceva mai jos. Tânărul a coborât printre copaci, deși nu recunoștea locul.
A treia chemare a venit din spatele lui.
S-a întors.
Nu a mai găsit nicio potecă. Sub tălpi erau numai frunze ude, iar printre trunchiuri se deschidea o fâșie de cer. Ecoul ultimei chemări a trecut din nou printre copaci, mai aproape decât înainte.
Tânărul a făcut un pas.
Pe creanga din fața lui a căzut un șoim.
A venit atât de repede, încât aerul lovit de aripi i-a stins glasul din gât. Pasărea nu s-a ferit. L-a privit o clipă, apoi și-a înfipt ghearele în scoarță și a rămas între el și chemare.
Tânărul a încercat să treacă pe lângă ea.
Șoimul a deschis aripile.
Atunci, prin frunze, tânărul a văzut golul. Încă un pas l-ar fi dus dincolo de marginea ascunsă a unei rupturi de stâncă.
A rămas nemișcat până când vocea i-a rostit iar numele.
De data aceasta a ascultat fără să se miște. Chemarea semăna cu glasul tatălui, dar venea din locul unde ar fi trebuit să fie prăpastia.
Șoimul s-a ridicat de pe creangă. Nu a zburat spre voce. A făcut un cerc deasupra copacilor și a pornit spre luminile slabe ale văii.
Tânărul a mers în direcția aceea.
A ajuns acasă în zori, cu hainele ude și mâinile zgâriate. Tatăl îl aștepta la poartă.
— M-ai strigat, i-a spus fiul.
— De pe piatră, a răspuns tatăl.
— De câte ori?
— De trei ori.
Tânărul a privit spre munte.
— Eu am auzit patru.
Niciunul nu a mai spus nimic.
Tatăl nu a mai urcat vreodată la Piatra Șoimilor ca să cheme pe cineva. Fiul a trăit mulți ani, dar, când își auzea numele strigat de la distanță, nu răspundea imediat. Se oprea și se asigura mai întâi din ce parte venea glasul.
De atunci, oamenii spun să nu strigi niciodată un nume de pe stâncă.
Nu pentru că Piatra Șoimilor ar răspunde.
Ci pentru că un nume aruncat de acolo nu ajunge întotdeauna la omul pe care îl cauți.
