Piatra Șoimilor

Sunt locuri de unde vezi valea. Și sunt locuri de unde valea pare că te vede înapoi.

Așa mi-a spus bunicul într-o dimineață rece, când am urcat prima dată spre Piatra Șoimilor, deasupra Băilor Tușnad. Nu era încă soare peste tot. Lumina se agăța de vârfurile copacilor, iar pădurea păstra în ea umezeala nopții, ca pe o taină care nu trebuia grăbită.

Poteca urca printre trunchiuri înalte, cu rădăcini ieșite din pământ, netede pe alocuri de pașii oamenilor. Frunzele trosneau rar sub încălțări. Undeva mai jos, dincolo de pădure, orașul își începea ziua cu zgomote mici, îndepărtate. Dar acolo, pe urcare, sunetele se subțiau. Nu dispăreau, ci se schimbau. Păreau că vin de mai departe decât ar fi trebuit.

Bunicul mergea înaintea mea, cu pasul lui așezat, de om care nu se grăbea niciodată în munte. Din când în când se oprea și asculta. Nu se uita înapoi să vadă dacă îl ajung. Știa că îl urmez.

Când am ajuns la stâncă, mi s-a părut că pădurea se termină prea brusc. Ca și cum cineva ar fi tras o cortină verde și ar fi lăsat în fața noastră piatra, vântul și golul. Piatra Șoimilor nu era doar o stâncă, așa cum mi-o imaginasem eu. Era un loc care te obliga să taci.

De acolo se vedea valea, largă și adâncă, cu drumurile ei, cu acoperișurile mici, cu fâșii de lumină prinse între munți. Oltul își urma cursul mai jos, fără grabă, ca un gând lung. Pădurile se adunau pe coaste, întunecate în unele locuri, aprinse în altele, după cum le atingea dimineața.

Vântul venea dinspre vale, urca pe fața stâncii și trecea peste noi, dar nu șuiera. Nu atunci. Parcă se oprea o clipă înainte să plece mai departe.

Bunicul și-a scos căciula și a ținut-o în mână.

— Aici, mi-a spus, să nu strigi niciodată pe cineva pe nume.

Am crezut că glumește. Aveam vârsta la care orice regulă veche părea făcută ca să fie încălcată. M-am uitat spre margine, apoi spre el.

— De ce?

A zâmbit puțin, dar nu ca atunci când se pregătea să spună o poveste veselă.

— Pentru că unele locuri nu răspund. Țin minte.

Nu mi-a explicat mai mult atunci. Am stat pe piatră în liniște, iar deasupra noastră a trecut un șoim. Nu foarte aproape, dar destul cât să-i văd aripile tăind aerul fără efort. A făcut un cerc larg peste vale, apoi încă unul, apoi s-a pierdut spre pădure.

Abia mai târziu, la întoarcere, bunicul mi-a spus ceea ce știa. Sau ceea ce credea că știe. Folosea mereu cuvinte ocolite când venea vorba despre lucruri vechi.

„Se spunea”, a început el, „că demult, înainte ca drumul să fie așa cum îl vezi astăzi și înainte ca oamenii să urce aici doar pentru priveliște, Piatra Șoimilor era locul de unde se urmărea valea.”

Nu pentru război, nu pentru comori, nu pentru cine știe ce întâmplări mari. Doar pentru drumuri. Pentru fum. Pentru turme. Pentru norii care coborau prea repede. Pentru oamenii care plecau și oamenii care întârziau să se întoarcă.

Un bărbat din partea locului, al cărui nume bunicul nu-l mai știa sau poate nu voia să-l spună, obișnuia să urce acolo în fiecare seară. Avea un fiu care lucra dincolo de munți și se întorcea acasă pe vreme rea, pe poteci schimbătoare. Bărbatul urca pe stâncă și privea valea până se stingea lumina.

Într-o toamnă, fiul n-a mai ajuns la vreme. Nu era ceva neobișnuit. Pe atunci, o întârziere putea însemna noroi, o căruță stricată, un pod umflat de ape, o noapte petrecută la oameni. Dar tatăl lui a urcat totuși pe Piatra Șoimilor, trei seri la rând.

În prima seară, a văzut doar ceață în vale.

În a doua, a văzut luminile satelor apărând una câte una.

În a treia, spun unii, a văzut un șoim stând pe o muchie a stâncii, nemișcat, cu capul întors spre drumul de jos.

Omul a așteptat până când s-a întunecat. Șoimul nu s-a clintit. Nici când vântul s-a întețit. Nici când crengile au început să se lovească unele de altele. Atunci omul, cu inima strânsă, a făcut ceea ce i se păruse firesc.

A strigat numele fiului său.

Nu o dată, ci de trei ori.

Bunicul spunea că aici povestea se rupea în mai multe feluri, după cine o spunea.

Unii povesteau că din vale i-a răspuns ecoul, dar nu cu vocea lui. Alții ziceau că nu s-a auzit nimic, de parcă stânca ar fi înghițit numele înainte ca el să coboare. O femeie bătrână, pe care bunicul o prinsese încă în viață, susținea că șoimul a zburat atunci, dar nu în sus și nu în vale, ci drept înainte, prin întuneric, ca și cum ar fi urmat o cărare pe care oamenii n-o puteau vedea.

Fiul s-a întors a doua zi.

Asta era partea care m-a surprins mereu. Nu dispăruse. Nu murise. Nu fusese luat de nimic. Venise obosit, murdar de drum, cu haina ruptă de la crengi și cu mâinile reci. Spusese că se rătăcise în pădure, deși cunoștea locurile. Spusese că, la un moment dat, auzise pe cineva strigându-l de sus, dintr-un loc unde nu putea fi nimeni. A urmat vocea, crezând că îl cheamă tatăl lui.

Dar vocea nu l-a dus spre casă.

L-a dus pe o potecă îngustă, deasupra unei rupturi de pământ, unde pașii se pierdeau în frunze ude. Dacă nu s-ar fi oprit un șoim pe o creangă în fața lui, atât de aproape încât l-a speriat, poate ar mai fi făcut un pas.

Așa spunea el.

Poate fusese doar oboseala. Poate vântul dusese strigătul aiurea printre văi. Poate pasărea era acolo din întâmplare. În munți, întâmplările simple au uneori răbdarea să pară semne.

După aceea, tatăl n-a mai urcat niciodată pe Piatra Șoimilor. Iar fiul, deși a trăit mulți ani, nu suporta să fie chemat de la distanță. Când cineva îi striga numele peste drum, se întorcea încet, ca și cum ar fi trebuit mai întâi să se asigure din ce parte venise glasul.

De aici, zicea bunicul, s-a născut regula.

Să nu strigi numele cuiva de pe piatră.

Nu pentru că s-ar întâmpla ceva sigur. Nu pentru că muntele ar fi rău. Ci pentru că numele, odată aruncat de acolo, nu mai merge întotdeauna unde crezi. Îl ia vântul. Îl întoarce valea. Îl așază piatra undeva, într-un loc pe care nu-l vezi.

Am râs atunci, dar nu tare. Era greu să râzi pe poteca aceea, cu pădurea în jur și lumina tot mai rece.

Anii au trecut. Bunicul s-a dus, așa cum se duc oamenii care au mers mult pe jos: fără zgomot, lăsând în urmă drumuri pe care alții le înțeleg abia mai târziu.

M-am întors la Piatra Șoimilor într-o zi de septembrie, singur. Băile Tușnad rămăseseră jos, cu aerul lor de loc așezat între ape și munți. Poteca era aproape aceeași, deși eu nu mai eram. Am urcat mai încet decât îmi aminteam. M-am oprit de câteva ori, nu pentru că obosisem, ci pentru că pădurea avea felul acela de a te face să asculți ce n-ai venit să auzi.

Sus, stânca m-a întâmpinat cu aceeași tăcere.

Valea se întindea dedesubt, frumoasă și stranie, ca o hartă pe care cineva o ține deschisă numai pentru tine. Se vedeau drumuri, case, curbe ale râului, pete de lumină pe versanți. Totul părea limpede. Prea limpede. De parcă, dacă ai fi privit destul de mult, ai fi putut vedea nu doar unde duc drumurile, ci și unde ar fi putut duce.

M-am apropiat de margine. Vântul urca din vale și mi-a atins fața. Am avut impulsul copilăresc de a chema pe cineva. Nu știu pe cine. Poate pe bunicul. Poate pe mine, cel de atunci. Poate pe cineva care nu mai avea cum să răspundă.

Am deschis gura.

În aceeași clipă, de pe o stâncă mai joasă, s-a ridicat un șoim.

Nu spectaculos. Nu ca în povești. N-a țipat. N-a venit spre mine. Doar s-a desprins din locul lui și a plutit puțin deasupra golului, cu aripile întinse, ținându-se în aer fără să pară că se mișcă.

M-am oprit.

Pasărea a făcut un cerc larg peste vale. Apoi încă unul. Pentru o clipă, umbra ei a trecut peste piatra de lângă mine și mi s-a părut că stânca s-a întunecat nu de la umbră, ci de la o amintire.

N-am strigat.

Am rămas acolo până când lumina a început să se înmoaie și pădurea din spate a devenit mai adâncă. La plecare, am întors capul o singură dată. Piatra era goală. Valea era tăcută. Șoimul nu se mai vedea.

Dar pe poteca de coborâre, de două ori, am avut impresia că aud un nume purtat printre copaci.

Nu al meu.

Sau poate era doar vântul.

De atunci, când aud pe cineva vorbind despre Piatra Șoimilor ca despre un loc frumos de belvedere, dau din cap și spun că da, este frumos. Chiar este. Se vede valea minunat de acolo. Se vede pădurea, se vede lumina, se vede felul în care munții țin lumea laolaltă.

Dar nu spun niciodată tot.

Nu spun că unele locuri par făcute nu ca să le privești, ci ca să-ți amintească să taci.

Nu spun că piatra nu răspunde.

Și nu spun că, uneori, deasupra văii, un șoim se rotește exact atunci când un om e pe cale să cheme un nume pe care nu știe dacă are dreptul să-l mai cheme.