Legenda principală
Locul unde pământul respiră
Patru însemnări fictive despre o grotă sulfuroasă, o respirație venită din piatră și lucrurile pe care unele locuri nu le vindecă, ci le aduc la suprafață.
Însemnarea I — Sosirea
Am venit la Bálványos pentru ceea ce doctorii numeau recuperare și eu numeam, fără să spun nimănui, o amânare.
Boala nu mă făcuse dramatic. Nu simțeam că mă lupt cu ceva. Mai degrabă mă trezeam în fiecare dimineață cu impresia că cineva îmi mutase mobila interioară în timpul nopții. Lucrurile erau tot acolo, dar nu le mai găseam locul. Respiram, mergeam, răspundeam la mesaje, mâncam supă, luam pastile. Și totuși, ceva din mine se retrăsese într-o cameră fără lumină.
Femeia de la pensiune mi-a spus despre Peștera Puturosu în timp ce strângea masa. Avea mâinile roșii de la apa rece și ținea un prosop între degete.
— Pământul suflă acolo, a spus. Nu ca aici.
Am crezut că e una dintre poveștile cu care oamenii dau greutate unei atracții locale.
— Unii vin și se simt mai bine, a continuat. Alții vin și nu mai știu de ce au venit.
Apoi m-a privit cu atenție.
— Dacă urci, nu intra prea mult. Stai cât simți că poți, dar nu te încăpățâna.
Am zâmbit, poate prea politicos. Citiserăm amândoi avertismentul în feluri diferite. Ea vorbea despre loc. Eu mă gândeam la plămânii mei.
Însemnarea II — Prima intrare
Am pornit singur în dimineața următoare. Era sfârșit de octombrie. Frunzele ude se lipeau de bocanci, iar trunchiurile molizilor erau umflate de apă. Se auzeau picături căzând de pe crengi și, din când în când, propria mea respirație.
La început am mers repede, cu încăpățânarea omului care vrea să-și dovedească ceva. După câteva sute de metri, plămânii mi-au cerut să încetinesc. M-am sprijinit de un copac și am așteptat. În oraș, sunetul respirației mele mi se părea rușinos. Aici era doar încă un zgomot slab între altele.
Am simțit mirosul înainte să văd grota. Nu era doar miros de ou stricat. Avea straturi: sulf, umezeală, piatră caldă, ceva metalic și vechi, ca o pivniță în care fuseseră ținute unelte ruginite și mere putrezite. Aerul se îngroșa pe măsură ce înaintam. Îl simțeam pe limbă.
Intrarea era modestă. O deschidere întunecată în stâncă, fără măreție. Piatra din jur era umedă, pătată în galben și cenușiu. Aburul se ridica aproape imperceptibil de la nivelul solului. Am pus palma pe perete. Era cald într-un fel nepotrivit pentru dimineața rece.
Recitisem avertismentele înainte să plec: gazele se adună jos, nu te așezi, nu cobori capul, nu rămâi dacă apar simptome. Am intrat câțiva pași și m-am ținut drept, cu bărbia ridicată fără să vreau.
Aerul dinăuntru părea să aibă greutate. Apa se prelingea pe pereți în fire subțiri, iar piatra era acoperită pe alocuri de pete galbene. Nu era nimic spectaculos de văzut. O adâncitură, câteva stânci, lumină puțină.
Am stat poate zece minute. Poate mai puțin. La un moment dat am auzit un sunet foarte jos, regulat, venind parcă din piatră. Știam că putea fi propriul sânge în urechi sau gazul ieșind prin fisuri.
Totuși, după câteva respirații, am observat că încercam să respir în același ritm.
M-am speriat nu de grotă, ci de propria ascultare.
Când am ieșit, genunchii îmi erau moi. Am coborât încet, iar în acea seară am dormit aproape douăsprezece ore.
Spre dimineață am visat bucătăria mamei, înainte ca ea să se îmbolnăvească. Afară ningea. Curăța cartofi și îmi vorbea fără să se uite la mine. Nu îmi amintesc ce spunea. În vis, nu cuvintele contau, ci faptul că mâinile ei erau întregi, rapide, vii.
Când m-am trezit, camera mirosea slab a sulf, deși geamul fusese închis.
Am dat vina pe haine. Pe păr. Pe piele.
Însemnarea III — Revenirile
În zilele următoare am urcat din nou. La început mi-am spus că fac mișcare. Apoi că vreau să înțeleg de ce oamenii vorbeau mai încet în apropierea grotei.
Unii se opreau la margine, inspirau o dată și plecau. O femeie tânără a venit cu tatăl ei și l-a ținut de cot cât timp el a stat în picioare la intrare, cu ochii închiși. Când au plecat, omul plângea.
Nu părea vindecat. Nici distrus. Părea doar că își amintise ceva ce nu ceruse să-și amintească.
Eu nu am plâns. Mi-am repetat asta cu o satisfacție ridicolă. Nu eram omul acela. Nu eram genul care caută semne.
În a patra zi am observat că, înainte să intru, îmi scoteam telefonul din buzunar și îl închideam. Nu din cauza semnalului. Din respect, mi-a trecut prin minte. Apoi m-am enervat pe mine însumi.
Am început să notez lucrurile mărunte. O picătură cădea mereu din același loc, dar uneori sunetul ei părea mai departe. Umbra mea se subția când norii acopereau soarele, dar o dată am avut impresia că rămâne în urmă cu o fracțiune de secundă.
Lumină. Oboseală. Lipsă de oxigen. Sugestie.
Puteam explica fiecare observație.
Mai greu îmi explicam de ce, după fiecare vizită, mă simțeam mai puțin revoltat.
Nu mai bine. Nu mai sănătos. Analizele nu se schimbaseră. Durerea surdă din piept venea și pleca după programul ei. Dar disperarea, care înainte avea forma unei camere fără uși, începuse să semene cu o vale. Tot închisă, poate, dar cu cer deasupra.
Într-o după-amiază, femeia de la pensiune m-a întrebat dacă merg iar.
— E doar o peșteră cu gaze, i-am spus.
Punea farfurii pe masă. S-a oprit pentru o clipă.
— Da. Și omul e doar apă și carne, dacă îl tai destul de mult.
Apoi a continuat să așeze tacâmurile.
În noaptea aceea am visat apartamentul meu din București. Era gol, dar toate luminile erau aprinse. În camere găseam obiecte pe care le aruncasem cu ani în urmă: o cană ciobită, un pulover verde, o agendă din facultate.
Pe masa din sufragerie era flaconul meu de pastile. În vis, capacul se ridica și cobora încet, împins dinăuntru de o respirație.
M-am trezit calm. Asta a fost partea cea mai tulburătoare.
Însemnarea IV — Plecarea
În ultima dimineață, femeia de la pensiune m-a găsit îmbrăcat pentru drum.
— Pleci azi?
— După ce urc o dată.
A împăturit prosopul pe care îl ținea.
— Atunci nu cere nimic.
— N-am cerut nici până acum.
S-a uitat la mine cu aceiași ochi atenți din prima seară.
— Tocmai.
Am urcat singur.
Aerul era mai greu decât în celelalte zile. Sau poate eu eram mai obosit. Mirosul de sulf mi-a umplut gura, nările și gâtul. Piatra caldă părea să pulseze sub palmă. Nu era o pulsație adevărată. Mâna mea tremura.
Din adâncimea îngustă a grotei venea suflul rar pe care îl notasem de fiecare dată. Pământul respira lent, fără să-i pese că îl ascult.
M-am gândit la doctorul care îmi vorbise cu blândețe profesională, la mama în bucătărie, la mesajele la care nu răspunsesem, la diminețile în care îmi dorisem ca ziua să treacă înainte să înceapă.
Am așteptat o ușurare, o frică sau o revelație.
Nu s-a întâmplat nimic.
Doar că, pentru prima dată după multe luni, nu m-am mai simțit obligat să mă apăr de propria viață.
Am rămas până când genunchii mi s-au înmuiat și aerul mi-a devenit prea dens în piept. Apoi am ieșit.
Pe drumul de întoarcere am observat lucruri fără importanță: o ciupercă spartă lângă rădăcina unui molid, urma unui animal în noroi, un fir de apă care traversa poteca ducând o frunză galbenă. M-am oprit să-l privesc. Frunza s-a prins de o piatră, a tremurat, apoi s-a desprins singură.
Nu m-am vindecat la Bálványos. Ar fi o minciună și o lipsă de respect față de loc să spun asta. Nici nu m-am schimbat în chip miraculos. Când am ajuns acasă, aceleași plicuri mă așteptau pe masă, aceleași programări în calendar, același corp și aceeași teamă.
Dar uneori, mai ales dimineața, înainte ca orașul să se umple de zgomot, am senzația că sub podea există o respirație lentă. Nu o aud. Este doar amintirea căldurii venite din piatră și a unui aer greu care nu promitea nimic.
Atunci înțeleg, pentru câteva clipe, că nu toate locurile sunt făcute să te salveze.
Unele doar te țin suficient de nemișcat încât să vezi ce ai adus cu tine.
