Peștera Puturosu

În sat mi-au spus să nu intru prea mult.

Nu au spus-o cu teamă, nici cu acel fel de plăcere pe care o au oamenii când povestesc ceva înfricoșător. Au spus-o firesc, ca atunci când îi spui unui străin să nu bea apă dintr-o fântână veche sau să nu se abată de la drum pe ceață.

— Stai cât simți că poți, mi-a zis femeia de la pensiune. Dar nu te încăpățâna.

Avea mâinile roșii de la apă rece și ținea un prosop strâns între degete, ca și cum vorbele ar fi trebuit stoarse înainte să fie rostite. Am zâmbit, poate prea politicos. Venisem la Bálványos pentru aer, pentru liniște, pentru ceea ce doctorii numeau recuperare și eu numeam, fără să spun nimănui, o amânare.

Boala nu mă făcuse dramatic. Nu simțeam că mă lupt cu ceva. Mai degrabă mă trezeam în fiecare dimineață cu impresia că cineva îmi mutase mobila interioară în timpul nopții. Lucrurile erau tot acolo, dar nu le mai găseam locul. Respiram, mergeam, răspundeam la mesaje, mâncam supă, luam pastile. Și totuși, ceva din mine se retrăsese într-o cameră fără lumină.

Când am auzit prima dată de Grota Sulfuroasă, de la un bătrân care vindea borcane cu miere lângă drum, am crezut că e o atracție locală, una dintre acele povești cu care se dă greutate unui loc. Peștera Puturosu, așa i-a spus el, fără solemnitate. Mi-a arătat cu degetul în sus, spre pădure.

— Pământul suflă acolo, a zis. Nu ca aici.

Apoi mi-a întins un borcan cu miere de brad și a adăugat:

— Unii vin și se simt mai bine. Alții vin și nu mai știu de ce au venit.

Am cumpărat mierea doar ca să nu par nepoliticos.

În dimineața următoare am pornit singur spre grotă. Era sfârșit de octombrie, dar pădurea nu părea încheiată cu vara. Frunzele ude se lipeau de bocanci, iar trunchiurile molizilor aveau o întunecime umflată de apă. Nu cântau păsări. Din când în când auzeam doar picături căzând de pe crengi, de parcă pădurea își curăța încet fața.

Drumul urca domol. La început am mers repede, cu încăpățânarea omului care vrea să-și dovedească ceva. După câteva sute de metri, plămânii mi-au cerut să încetinesc. M-am sprijinit de un copac și am rămas așa, ascultându-mi respirația. În oraș, sunetul acesta mi se părea rușinos. Aici era doar încă un zgomot slab între altele.

Când am ajuns aproape de grotă, am simțit mirosul înainte să văd locul. Nu era simplu miros de ou stricat, cum îl descriu oamenii grăbiți. Avea straturi: sulf, umezeală, piatră caldă, ceva metalic și vechi, ca o pivniță în care s-au ținut unelte ruginite și mere putrezite. Aerul se îngroșa pe măsură ce înaintam. Îl simțeam pe limbă.

Intrarea era mai modestă decât mi-o imaginasem. O deschidere în stâncă, întunecată, fără măreție. Piatra din jur era umedă, pătată în nuanțe gălbui și cenușii. Ici-colo, aburul se ridica aproape imperceptibil de la nivelul solului, ca și cum pământul ar fi uitat să-și țină respirația. Am pus palma pe o stâncă. Era caldă. Nu fierbinte, nu spectaculos, doar caldă într-un fel nepotrivit pentru dimineața rece.

La marginea potecii erau două bănci de lemn. Pe una dintre ele stătea un bărbat cu căciulă neagră, localnic după haine, sau poate după felul în care nu părea să aibă nevoie să privească locul ca să știe unde se află.

— Prima dată? m-a întrebat.

Am dat din cap.

— Să nu stai jos înăuntru.

— Știu, am citit.

A zâmbit scurt.

— Dacă ai citit, atunci știi mai puțin decât crezi.

Nu am răspuns. Mă iritau vorbele de felul acesta. Mi se părea că oamenii își acoperă neștiința cu propoziții întunecate. Am intrat câțiva pași.

Aerul din grotă nu era aer, ci o prezență. Stătea jos, greu, aproape vizibil. Mi-am amintit imediat avertismentele despre gazele care se adună la nivelul solului și m-am ținut drept, cu bărbia ridicată fără să vreau. Pereții erau umezi. Apa se prelingea în fire subțiri, iar în locurile unde lumina ajungea mai slab, piatra părea unsă cu cenușă. Căldura venea din ea lent, fără grabă, ca dintr-un trup mare adormit.

M-am oprit la câțiva metri de intrare. Nu era nimic de văzut în sensul obișnuit. O adâncitură, niște pietre, un miros greu, câteva pete galbene. Și totuși, locul nu se lăsa privit ca un simplu loc. Aveai impresia că te afli într-o cameră unde cineva a plecat cu puțin înainte de venirea ta.

Am stat poate zece minute. Poate mai puțin. Timpul a început să se strângă ciudat, ca o haină udă. La un moment dat mi s-a părut că aud un sunet foarte jos, nu din afară, ci din piatră. Un suflu rar, regulat. Am știut imediat că era probabil propriul sânge în urechi sau gazul ieșind prin fisuri. Totuși, după câteva respirații, am constatat că încercam să respir în același ritm.

M-am speriat nu de loc, ci de propria ascultare.

Când am ieșit, bărbatul cu căciulă nu mai era acolo. Pe bancă rămăsese o coajă de pâine. Am coborât încet, cu genunchii moi, iar în acea seară am dormit aproape doisprezece ore.

Visul a venit spre dimineață. Eram copil și stăteam în bucătăria mamei, înainte ca ea să se îmbolnăvească. Afară ningea. Ea curăța cartofi și îmi vorbea fără să se uite la mine. Nu-mi amintesc ce spunea. În vis, nu cuvintele contau, ci faptul că mâinile ei erau întregi, rapide, vii. Când m-am trezit, camera de la pensiune mirosea ușor a sulf, deși geamul fusese închis toată noaptea.

Am dat vina pe haine. Pe păr. Pe piele.

În următoarele zile am revenit la grotă. La început mi-am spus că fac mișcare. Apoi că vreau să înțeleg de ce oamenii se purtau acolo cu o rezervă aproape religioasă. Nu se închinau, nu aprindeau lumânări, nu lăsau panglici în copaci. Dar vorbeau mai încet în apropierea locului. Unii se opreau la margine, inspirau o dată și plecau. O femeie tânără a venit cu tatăl ei bătrân și l-a ținut de cot cât timp el a stat în picioare la intrare, cu ochii închiși. Când au plecat, el plângea fără sunet.

Nu părea vindecat. Nici distrus. Părea doar că își amintise ceva ce nu ceruse să-și amintească.

Eu nu am plâns. Asta mi-am repetat cu o satisfacție ridicolă. Nu eram omul acela. Nu eram genul care caută semne. Dar în a patra zi am observat că, înainte să intru, îmi scoteam telefonul din buzunar și îl închideam. Nu din cauza semnalului. Din respect, mi-a trecut prin minte. Apoi m-am enervat pe mine însumi.

În grotă, lucrurile mărunte se schimbau. O picătură cădea mereu din același loc, dar uneori sunetul ei părea mai departe. Umbra mea pe perete se subția când norii acopereau soarele, dar o dată am avut impresia că întârzie cu o fracțiune de secundă. O prostie, firește. Lumina, oboseala, lipsa de oxigen, sugestia. Îmi puteam explica totul.

Mai greu îmi explicam de ce, după fiecare vizită, mă simțeam mai puțin revoltat.

Nu mai bun. Nu mai sănătos. Analizele nu se schimbaseră. Durerea surdă din piept venea și pleca după programul ei. Dar disperarea, care înainte avea forma unei camere fără uși, începuse să semene cu o vale. Tot închisă, poate, dar cu cer deasupra.

Într-o după-amiază, femeia de la pensiune m-a întrebat dacă merg iar.

— E doar o peșteră cu gaze, i-am spus.

Punea farfurii pe masă. S-a oprit puțin.

— Da. Și omul e doar apă și carne, dacă îl tai destul de mult.

Apoi a continuat să așeze tacâmurile.

Nu am mai știut ce să răspund.

În noaptea aceea am visat din nou. Nu pe mama, ci apartamentul meu din București. Era gol, dar toate luminile erau aprinse. Mergeam din cameră în cameră și găseam obiecte pe care le aruncasem cu ani în urmă: o cană ciobită, un pulover verde, o agendă din facultate. Pe masa din sufragerie era borcanul cu miere cumpărat de la bătrân. În vis, capacul se mișca ușor, împins dinăuntru de o respirație lentă.

M-am trezit calm. Asta a fost partea cea mai tulburătoare.

Ultima dată am urcat într-o dimineață cu ceață. Pădurea părea mai aproape de pământ. Crengile atârnau grele, iar poteca se pierdea după câțiva pași în alb. Am întâlnit bătrânul cu mierea aproape de intrare. Nu vindea nimic de data asta. Stătea sprijinit într-un băț și privea spre grotă.

— Pleci azi? m-a întrebat.

Nu i-am cerut să-mi explice de unde știa.

— Da.

— Atunci nu cere nimic.

— N-am cerut nici până acum.

S-a uitat la mine pentru prima dată cu atenție. Avea ochi mici, apoși, dar deloc slabi.

— Tocmai.

Am intrat singur.

Aerul era mai greu decât în celelalte zile. Sau poate eu eram mai obosit. Mirosul de sulf mi-a umplut gura, nările, gâtul. Piatra caldă părea să pulseze sub palmă. Nu era o pulsație adevărată, știu. Mâna mea tremura puțin. De undeva, din adâncimea îngustă a grotei, venea acel suflu rar, aproape răbdător. Pământul respira lent, fără să-i pese că eu îl ascult.

M-am gândit la doctorul care îmi vorbise cu blândețea aceea profesională, la mama în bucătărie, la mesajele la care nu răspunsesem, la toate diminețile în care îmi dorisem să treacă ziua înainte să înceapă. Am așteptat să se întâmple ceva: o ușurare, o frică, o revelație. Nu s-a întâmplat nimic.

Doar că, pentru prima dată după multe luni, nu m-am mai simțit obligat să mă apăr de propria viață.

Am stat până când genunchii mi s-au înmuiat și aerul mi-a devenit prea dens în piept. Apoi am ieșit. Afară, ceața se ridicase puțin. Bătrânul dispăruse, dacă fusese acolo cu adevărat, deși nu văd de ce n-ar fi fost.

Pe drumul de întoarcere am observat lucruri fără importanță: o ciupercă spartă lângă rădăcina unui molid, urma unui animal în noroi, un fir de apă traversând poteca și ducând cu el o frunză galbenă. M-am oprit să-l privesc. Frunza s-a agățat de o piatră, a tremurat puțin, apoi s-a desprins singură.

Nu m-am vindecat la Bálványos. Ar fi o minciună și, într-un fel, o lipsă de respect față de loc să spun asta. Nici nu m-am schimbat în chip miraculos. Când am ajuns acasă, aceleași plicuri mă așteptau pe masă, aceleași programări în calendar, aceleași corp și aceeași teamă.

Dar uneori, mai ales dimineața, înainte să se umple orașul de zgomot, am senzația că sub podea există o respirație lentă. Nu o aud. Nu e ceva ce aș putea explica. E doar o amintire a unei călduri venind din piatră, a unei păduri care tăcea fără ostilitate, a unui aer greu care nu promitea nimic.

Și atunci înțeleg, pentru câteva clipe, că nu toate locurile sunt făcute ca să te salveze. Unele doar te țin suficient de nemișcat încât să vezi ce ai adus cu tine.