Legenda principală
Urma de azi
O vânătoare fictivă de indicii despre uriași, balauri și dinozauri, în care urma cea mai proaspătă se dovedește cel mai greu de recunoscut.
Clepsidra era mai mică decât pumnul Dariei. Ghida cu ecuson verde a întors-o, iar nisipul a început să curgă înainte ca ultimul copil să termine de protestat.
— Trei opriri, a spus ea. La capăt, un singur răspuns. Cine îl găsește primește ecusonul de explorator.
Le-a arătat o fotografie a premiului: un cerc de carton pe care era tipărită o urmă cu trei degete, prins de un șnur roșu. Ecusonul adevărat îi aștepta la ultima cutie. Nu era os, dinte sau piatră, ci doar carton gros.
Daria voia ecusonul. Numai că Matei răspundea aproape întotdeauna înainte ca ea să apuce să se gândească, iar nisipul curgea deja.
Ceilalți copii au pornit spre prima masă. Părinții au rămas în urmă, lângă ușă. Regula jocului era simplă: nimeni nu ieșea din încăperile și curtea arătate de ghidă, nimeni nu atingea exponatele, iar echipa mergea împreună.
Pe masă se afla un sul legat cu sfoară. Matei l-a desfăcut atât de repede, încât aproape l-a rupt.
În desen, un păstor stătea pe malul unei ape. Din pământ ieșea un os cât trunchiul unui copac, iar dincolo de dealuri se vedea umbra unui om uriaș.
Sub imagine scria:
„Apele le scoteau la lumină. Unii dintre cei care le găseau se temeau să le atingă. Ale cui credeau că sunt?”
— Dinozaur! a strigat Matei.
— Prea ușor, a spus o fată cu două codițe. E os de uriaș.
Daria și-a imaginat atunci o palmă mare cât acoperișul Casei. Uriașul îngenunchea dincolo de Sibișel, căutându-și un deget pierdut printre pietre. Nu părea furios. Părea nedumerit că oamenii îl pomeniseră din pricina oaselor unor animale.
— În poveste erau ale uriașilor, a spus Daria. Asta nu înseamnă că răspunsul jocului e „uriaș”.
Dar ceilalți găsiseră deja pe dosul sulului semnul următor: o aripă verde. S-au grăbit spre diorama Elopteryx din camera alăturată.
Acolo, lângă dioramă, îi aștepta al doilea plic. Fata cu codițe l-a deschis și a citit:
„În povești are solzi. În jocul nostru primește pene. Numele lui a fost împrumutat unui animal fosil descris de oamenii de știință. Ce este?”
— Balaur! au spus trei copii deodată.
Pentru o clipă, Daria a văzut unul încolăcit pe grinzile tavanului. Avea aripi prea mici, coadă groasă și pene albastre la urechi. Își ținea toate capetele aplecate ca să încapă în cameră și încerca să citească peste umărul copiilor.
Daria a clipit. Grinzile erau goale.
— *Balaur bondoc*, a spus Matei. Am terminat.
— Nu încă, a răspuns ghida. Acesta este al doilea indiciu.
Le-a arătat colțul plicului. Acolo erau desenate urme mici de noroi, fiecare cu trei vârfuri subțiri.
Copiii s-au uitat la podea. Lângă prag era o pată adevărată de noroi, apoi încă una în curte. Ghida le spusese că pot urma numai pietrele albe dintre ușă și masa de lemn de lângă gard. Toată echipa a pornit pe acolo, cu adulții după ea.
Clepsidra rămăsese înăuntru, dar Daria vedea parcă nisipul curgând.
Urmele treceau pe lângă o găleată răsturnată, o tufă de mentă și trei pietre pictate cu ochi. La capăt se afla o cutie joasă. Pe capac era scris:
„Ultima urmă are trei degete. Din ce timp este?”
Matei a ridicat capacul. Cutia era goală, iar cârligul de pe latura ei, unde trebuia să atârne ecusonul, la fel.
— De pe vremea dinozaurilor, a spus el. Trebuie să scriem dinozaur.
Fata cu codițe s-a lăsat pe vine lângă cutie, fără să-și scoată tălpile de pe pietrele albe.
— Poate balaurul a luat premiul.
Ceilalți vorbeau peste ea. Unul spunea Elopteryx. Altul spunea că urma era prea mică. Matei căuta un al patrulea plic sub masă.
Daria s-a uitat din nou la pete.
Nu erau întărite în piatră. Noroiul încă lucea, iar una dintre urme trecea peste o petală galbenă, proaspătă. Între pete, pietrele rămăseseră uscate. Urmele nu se opreau la cutie. Continuau dincolo de masă.
Pe una dintre pietre era prins un fir roșu.
— Ecusonul avea șnur roșu, a spus Daria.
Pentru prima dată, ceilalți au tăcut.
Firul ducea spre tufa de mentă, apoi spre un coș gol. În spatele lui s-a auzit un foșnet. Echipa a înaintat pe șirul de pietre, cu adulții aproape.
Din iarbă a ieșit o găină cafenie. Ciugulea capătul șnurului roșu. Ecusonul de explorator se târa după ea, plin de praf.
Găina a privit copiii cu un singur ochi, a lăsat șnurul și a făcut trei pași demni spre gard.
În urma ei au rămas alte trei semne cu câte trei degete.
— A furat premiul! a spus Matei.
— Nu l-a furat, a zis fata cu codițe. L-a descoperit.
Ghida a luat ecusonul de jos și l-a scuturat. Apoi s-a uitat spre ușă, unde clepsidra își lăsa ultimele fire de nisip.
— La primele opriri ați spus „uriaș” și „balaur”. Despre ultima ați spus că e de pe vremea dinozaurilor. Ce spun dovezile?
Matei încă privea găina. Fata cu codițe desena deja un cap cu șapte ciocuri pe colțul foii de joc.
Daria a arătat noroiul încă umed, petala proaspătă, firul de șnur și urmele care continuau până la coș.
— Nu este o urmă veche, a spus ea. Este urma de azi.
Ghida a întors ecusonul. Pe spate era un spațiu alb pentru numele câștigătorului.
Înainte să apuce să scrie, găina s-a întors, a pășit peste carton și a lăsat în mijlocul lui o urmă mică de noroi.
