Cetatea Colț

I — Foaia desprinsă

Mara îi trimisese lui Victor fotografia cotorului rupt înainte să-i spună unde se afla. El răspunsese cu două întrebări: câte fascicule avea cartea și dacă mai rămăsese ceva din pânza de sub copertă. Abia după aceea aflase că trebuia să vină la Suseni.

Acum își desfăcea trusa pe masa îngustă a camerei închiriate. Scosese ața, o bucată de pânză cenușie și două plăci între care urma să preseze volumul. Mara mutase deja cana din dreptul ferestrei, lăsându-i locul unde obișnuia să lucreze în apartamentul lor.

— Aici bate lumina până târziu, i-a spus.

Victor a cercetat tăietura din cotor, fără să se așeze.

— Duminică trebuie să plec. Luni am atelierul plin.

Ea a dat din cap. Avea de predat traducerea tot luni. O editură mică îi încredințase o nuvelă franțuzească fără autor cunoscut, adusă dintr-o colecție particulară: un castel, o întoarcere și câteva încăperi descrise cu o grijă aproape obositoare. Editorul voia s-o publice alături de un eseu despre felul în care cărțile ne fac să privim locurile. Mara alesese Suseni după ce citise despre asocierea cetății cu romanul lui Verne.

Cartea ei nu era a lui Verne. Avea hârtie ieftină, pete rotunde pe copertă și, pe ultima foaie, o socoteală pentru douăzeci de nasturi. Mara îndrăgise socoteala înaintea poveștii.

Din manuscris: „Cel care se întoarce lasă bagajul în încăperea de jos. Masa se află lângă fereastră, iar un scaun este tras puțin înapoi, ca după cineva care s-a ridicat să deschidă.”

Tradusese pasajul dimineața. Mai păstrase pe ecran două variante pentru „cel care se întoarce”. Într-una, substantivul avea numele lui Victor.

Când el a coborât după bagaj, Mara a închis documentul. Dincolo de geam, pe stânca împădurită, se distingeau zidurile cetății. Niciuna dintre camerele din carte nu se vedea acolo.

II — Camera cu fereastră

Din manuscris: „Fereastra nu se deschide spre curte. Dincolo de ea, pământul coboară atât de repede, încât copacii par așezați unii peste alții. Sub geam rămâne un dreptunghi de lumină, destul pentru lucrul unui singur om.”

Mara a adormit cu traducerea acestui fragment pe genunchi. Când a intrat în cameră, în vis, a trebuit să se oprească lângă ușă: podeaua urca ușor spre fereastră. Picioarele mesei erau potrivite cu pene mici de lemn. A văzut una, despicată în lung, înainte să vadă peisajul.

Între arbori nu era niciun drum. Frunzele de lângă geam aveau partea de dedesubt argintie. A întors scaunul astfel încât Victor să poată privi afară când ridica ochii din lucru. Apoi a așezat trusa lui pe masă, desfăcând buzunarul în care ținea cuțitul de os.

S-a trezit în fotoliu, cu foile alunecate pe covor. Victor dormea în camera de peste hol. Înainte de venire ceruse să aibă camera lui; ea prezentase asta proprietarei ca pe o nevoie de liniște pentru lucru.

Dimineața i-a povestit despre masa sprijinită pe pene.

— Ții minte masa din prima mea chirie? a întrebat el. Îi puneam carton sub un picior. Mi-ai spus mereu că o să-mi strice spatele.

Mara a căutat visul în textul franțuzesc. Nicio pană de lemn. Nicio podea înclinată. A încercat să-și amintească dacă văzuse vreodată masa aceea sau doar o auzise descrisă. Nu era sigură.

Pe o foaie separată a început o scrisoare.

„Victor, azi-noapte ți-am găsit loc pentru atelier. Ai vedea pădurea de la masă.”

A șters „ți-am găsit” și a scris „am visat”. Mai jos, pe jumătatea rămasă liberă, a desenat fereastra. Pentru scaun nu i-a mai ajuns loc.

III — Camera fără sertare

În ziua următoare, Victor a desfăcut cusătura veche. Pe masa dintre ei au rămas fasciculele, în șir, fiecare deschis la mijloc. Mara ar fi vrut să-i treacă degetele prin părul de la ceafă, cum făcea când citea peste umărul lui. S-a ridicat în schimb să pună apă la fiert.

— Să nu schimbi ordinea, i-a spus el. Două nu mai au semnătura întreagă.

Ea a scris cifre mici pe bilețele și le-a pus sub colțuri. Victor a mulțumit. Era prima sarcină pe care i-o dădea de când venise.

Din manuscris: „În odaia de sus nu se află nici dulap, nici ladă. Tot ce aduce musafirul poate fi așezat pe polița îngustă. Nimic nu împiedică vederea pereților.”

Mara a tradus „musafirul” prin „cel rămas”. Nu i-a plăcut cum suna, dar a lăsat cuvintele până a doua zi. În scrisoarea pe care n-avea de gând s-o trimită a adăugat: „Aici n-ar trebui să ne mai împiedicăm de lucruri.”

Visul a început pe o scară pe care o urca purtând o cutie. Camera de sus era albă, cu o poliță atât de îngustă, încât abia încăpea pe ea trusa lui Victor. Mara a pus cutia jos. Înăuntru erau caietele lui de desene, cele cu coperți din carton, pe care ea le mutase cândva din bibliotecă fiindcă nu încăpeau dicționarele.

A încercat să împingă cutia sub pat. Nu exista pat. A vrut s-o lase lângă ușă, dar ușa se deschidea spre ea. A rămas în mijlocul camerei cu greutatea în brațe, în vreme ce lumina trecea încet de pe un perete pe altul.

La micul dejun, Victor a scos un caiet din geantă. Desenase acoperișul casei de vizavi, cu o tablă pusă strâmb sub coș. Mara l-a întrebat unde îl ținea la atelier.

— Pe raft. Cu celelalte.

Ea nu și-a mai băut ceaiul. Când s-a întors la traducere, a pus „musafirul” la loc.

IV — Camera pregătită

Sâmbătă după-amiază au lăsat masa liberă ca adezivul să se usuce. Au ieșit până la marginea satului și s-au oprit unde cetatea se vedea deasupra arborilor. Victor a ridicat caietul, apoi l-a închis: lumina cobora prea repede pe versant pentru desenul pe care voia să-l facă.

— Mâine dimineață poate, a spus.

Mara a auzit mai ales „mâine”. Începuse să numere câte lucruri puteau încăpea într-o dimineață: desenul, micul dejun, ultimele pagini, o conversație care să le schimbe biletele.

La întoarcere a tradus al treilea interior.

Din manuscris: „Odaia de la capăt a fost pregătită cu mult înaintea sosirii. Pe masă stă o farfurie. Deasupra ei, pe spătarul scaunului, este așezat veșmântul care i se potrivește celui așteptat.”

A rămas mult la „i se potrivește”. În franceză, construcția putea vorbi despre măsură sau despre ceea ce se cuvine. Mara a ales măsura. Știa încă lungimea brațelor lui Victor, felul în care trăgea mânecile peste încheieturi când lucra la cărți vechi.

În vis, camera avea o masă rotundă și o farfurie albastră. Pe scaun era cămașa pe care i-o cumpărase cu un an înainte de despărțire. Îi fusese puțin strâmtă la umeri. El o purtase o singură dată, la o cină, și Mara crezuse că îi făcea o bucurie.

Acum încerca să netezească mânecile, dar scaunul era prea aproape de masă. Când îl trăgea, picioarele se opreau în rosturile podelei. A încercat să mute farfuria: sub ea rămânea un cerc mai deschis, iar Mara nu suporta să-l vadă gol. S-a trezit în timp ce așeza totul la loc pentru a patra oară.

Pe hol, Victor vorbea la telefon despre o lucrare de luni. Ea l-a ascultat până a auzit că închide. A ieșit cu scrisoarea împăturită în palmă.

— Ți-am făcut loc aici, a spus.

Victor s-a uitat spre ușa camerei, unde cartea stătea încă între plăci.

— Pentru carte sau pentru mine?

Mara n-a desfăcut foaia.

V — Rândul netradus

Au mâncat seara în bucătăria casei. Victor și-a pus pâine, apoi a împins coșul spre ea. Pe mușama erau imprimate prune atât de mari, încât marginea farfuriei tăia una în două.

— Puteai să-mi spui că vrei să vorbim, a zis el.

— Ai fi venit?

— Nu știu.

Mara a vrut să-i amintească alte dăți când nu știuse și totuși venise. A rupt din pâine înainte să răspundă.

— M-am gândit că, dacă avem de făcut ceva împreună, o să fie mai ușor.

Victor a încuviințat.

— De făcut, da. Dar tu ai și terminat în minte. Mi-ai zis unde să lucrez, câtă lumină am, ce facem mâine. Eu am venit cu ață și pânză pentru cotor.

În camera ei, Mara a întins scrisorile lângă fasciculul rămas necusut. Pe prima foaie se vedea fereastra fără scaun. Pe alta scrisese că n-ar mai fi avut nevoie de atâtea cărți dacă ar fi locuit într-un loc cu pădure aproape. Victor nu spusese niciodată că vrea să renunțe la cărți.

Din manuscris: „Camera nu fusese numită. Cel care ajungea la ea trebuia să spună pentru cine era păstrată.”

Sub fragment, Mara scrisese deja „pentru noi”. A tăiat cele două cuvinte. A verificat fiecare substantiv din pagină, încet, cu degetul pe rândul franțuzesc. În text nu exista un plural.

A bătut la ușa lui Victor și i-a dat fasciculul.

— Mâine nu trebuie să schimbăm nimic la plecare, a spus. Îți las cartea aici. Nu mai lucrez în seara asta.

El a luat-o cu amândouă mâinile, ca să nu îndoaie foile desprinse.

Mara s-a culcat fără să termine pagina. Dimineața nu și-a amintit nicio cameră.

VI — Pe latul foii

Victor i-a adus cartea după micul dejun. Pânza nouă era aproape de culoarea celei vechi. Păstrase în buzunarul copertei bucățile pe care nu le putuse folosi. Mara le-a cercetat, apoi a lăsat deasupra lor socoteala cu nasturii.

— Ultima foaie era albă? a întrebat el.

— Pe partea asta. Pe cealaltă e socoteala.

Din manuscris: „În încăpere se afla un scaun. Dincolo de fereastră începea pădurea.”

Era tot ce mai avea de tradus. Nicio intrare, nicio sosire. Mara a copiat cele două propoziții pe o foaie curată și a schițat scaunul într-un colț. Sub text a început încă o propoziție, pe care a lăsat-o după primul cuvânt.

Victor s-a așezat pe marginea fotoliului și a deschis caietul. Avea de terminat desenul acoperișului. Mara a privit mâna lui mișcând creionul în linii scurte, fără să încerce să vadă dinainte forma întreagă.

I-a spus că nu știa dacă o să trimită editorului scrisorile. Nu făceau parte din traducere. Poate avea să le păstreze într-un plic, poate nu.

— Pot să citesc una? a întrebat el.

Mara i-a dat-o pe prima, cu fereastra. Victor a citit-o până la capăt și a lăsat-o între ei, fără s-o împăturească. Afară, cineva descărca lăzi dintr-o mașină. Din bucătărie venea zgomotul vaselor spălate.

Ea i-a întins foaia cu ultimele propoziții.

— Aici m-am oprit.

Victor a luat creionul rămas lângă caiet. A întors foaia pe lat și a desenat un al doilea scaun lângă primul.