Ulpia Traiana Sarmizegetusa

I — O cheie de fier

Lucius trebuia să încheie inventarul înainte să vină căruța. Avea de numărat lucrurile rămase în încăperile biroului și în magazia din curte, de legat tăblițele și de predat cheile. În seara aceea pleca împreună cu cei care duceau registrele.

Pe masă pusese o cheie lungă de fier. Administratorul o lăsase acolo dimineață, cu celelalte. Numai că nu avea legată de ea o etichetă.

Lucius încercase cheile încăperilor din față. Pe aceasta n-o încercase nicăieri. O trecuse la sfârșitul listei: o cheie, întrebuințare necunoscută.

Femeia care a intrat în curte purta un vas cu apă și avea mânecile întărite de lut uscat. S-a oprit la ușă când a văzut fierul.

— A mea e.

Lucius a acoperit cheia cu palma.

— Administratorul mi-a dat-o.

— I-am dat-o ieri, să-mi deschidă magazia cât eram la cuptor.

— Ce magazie?

Femeia a arătat încăperea din fundul curții.

— Atelierul.

Pe lista lui, încăperea apărea goală. Fusese încuiată când trecuse pe acolo.

— Trebuie să termin, a spus el.

Femeia a pus vasul jos.

— Și eu.

II — O lampă cu ulei

Lampa stătea pe o poliță din birou. Avea gura înnegrită și puțin ulei pe fund. Lucius o așezase lângă lucrurile de împachetat, fiindcă lucrase la lumina ei până târziu.

Femeia și-a șters palmele de șorț.

— Iulia, a spus. Dacă trebuie să scrii un nume.

El a întors tăblița. Iulia se uita la lampă.

— Și pe asta o iei?

— A rămas în birou.

— Am adus-o când nu mai aveați ulei. Alaltăieri.

Lucius își amintea că lampa arsese bine. Nu întrebase cine o umpluse. Căutase cuvintele potrivite pentru o scrisoare, apoi uitase s-o stingă.

Pe fundul ei, Iulia i-a arătat o adâncitură mică, făcută înainte de ardere cu degetul mare.

— Nu e un semn de proprietate, a spus el.

— Nu. Mi-a alunecat din mână.

Lucius a luat lampa din dreptul lăzii. O dâră de ulei rămăsese pe lemn.

A șters-o cu o cârpă, apoi a dat lampa înapoi. În inventar a tras o linie peste numărul ei și a scris alături că fusese restituită.

În magazie încă nu intrase. Din uliță se auzea o roată lovind pietrele. A ieșit până la poartă, dar căruța care trecea era încărcată cu lemne.

III — O cană fără toartă

Cana era pe pervaz, cu apă proaspătă în ea. Lucius o folosise de dimineață și o număra acum printre vasele rămase. Iulia a întins mâna, dar el a ridicat-o înaintea ei.

— Tot a ta?

— Nu. A celui care păzește poarta noaptea.

Omul nu venise de două zile. Spusese că pleacă să-și caute fiica, iar Lucius nu știa dacă avea să se întoarcă. Toarta cănii fusese ruptă de mult; marginea se netezise.

— Îi dau alta dacă trece pe la mine, a spus Iulia.

— De unde știi că trece?

— Nu știu. De asta o las aici.

Lucius a băut apa rămasă și a pus cana la loc pe pervaz. Era singurul lucru pe care îl avea despre omul de la poartă, în afară de un nume pe o listă de plăți.

S-a întors la masă și a adăugat numele lângă cană. Apoi a răzuit cuvântul „părăsit” din capul coloanei. Deocamdată a lăsat locul gol.

Iulia a ridicat vasul cu apă și a umplut din nou cana.

IV — O unealtă din os

În lada de sub masă, Lucius găsise o bucată de os netezită, cu un capăt îngust. O întorsese pe toate fețele înainte s-o treacă între lucrurile fără folos cunoscut.

Iulia i-a cerut-o. El i-a dat-o, dar n-a lăsat tăblița din mână.

Femeia a scos din buzunar un bulgăre mic de lut, l-a umezit și a apăsat cu degetele o margine. A trecut osul pe deasupra. Marginea a rămas netedă.

— Pe acesta îl caut de ieri.

— Cum a ajuns în birou?

— L-am lăsat lângă lampă. Venisem să întreb de chirie.

Lucius și-a amintit atunci de vorbele administratorului: femeia cu atelierul avea de lămurit niște plăți. Nu spusese că încăperea era goală. Lucius găsise ușa încuiată și completase singur spațiul din dreptul ei.

— Mai lucrezi aici?

Iulia s-a uitat la lutul de pe masă.

— Am vase în cuptor.

— Știu. Dar după ce plecăm?

— Mai am vase de făcut.

Lucius a mers până la ușa din fundul curții. Pe lângă toc se vedea praf vechi, iar în dreptul pragului lut umed. Și-a ridicat sandaua ca să nu-l calce.

V — O monedă

Iulia avea o monedă înnodată într-un colț al șorțului. A desfăcut nodul cu greu; lutul se uscase și pe pânză.

— Pentru încăpere, a spus ea, punând-o pe masă.

Lucius n-a luat-o. În lada de drum trebuiau să intre și banii rămași la birou, iar administratorul ținea socoteala lor. Nu voia o sumă în plus pe care să n-o poată explica.

— Nu încasez eu.

— Atunci dă-mi cheia și o să plătesc când mi se spune cui.

— Mi s-a cerut să predau toate cheile.

— Și ție ți s-a cerut să scrii că e gol?

Lucius a coborât privirea spre lista lui. Iulia n-a mai spus nimic. A împins moneda până la marginea mesei și s-a apucat să desprindă lutul uscat din cutele șorțului.

Administratorul a venit după puțin timp, cu o legătură de pânză sub braț.

— Mai ai mult?

Lucius i-a arătat însemnarea despre încăpere.

— Am trecut-o goală. N-am intrat.

Omul s-a uitat spre Iulia.

— Asta cu plata voiam s-o lămurim înainte să plec.

Femeia a ridicat moneda. Administratorul a luat-o, a numărat ceva pe degete și i-a cerut lui Lucius o tăbliță curată.

Lucius a tras cheia de sub lista pe care o pusese peste ea.

VI — Un inventar

Când căruța s-a oprit, în birou mai erau de strâns doar cârpa, vasul cu apă și tăblițele. Administratorul ieșise să vorbească cu omul care conducea caii. Iulia a rămas în prag, cu lampa într-o mână și unealta de os în cealaltă.

Lucius a recitit lista. Lampa avea numele Iuliei. Cana avea numele paznicului. Unealta nu mai apărea printre lucrurile care trebuiau luate.

În dreptul atelierului, spațiul răzuit era prea mic. Lucius a întors tăblița și a început pe cealaltă față: încăpere ocupată, folosită de Iulia, olăriță.

A dus-o afară, la administrator. Omul a citit rândul, apoi l-a pus să adauge că plata fusese primită. A privit și el spre atelier, ca și cum abia atunci ar fi observat vasele așezate lângă zid să se usuce.

Lucius a legat tăblița cu celelalte. Nu încăpea bine în pachet; a desfăcut șnurul și l-a trecut din nou, lăsând nodul într-o parte.

— Cheia, i-a spus administratorul.

Lucius a ridicat-o de pe masă. Fierul se încălzise în lumina care intra prin ușă.

— E a încăperii din curte.

Administratorul a făcut semn spre femeie și s-a aplecat după legătura de pânză.

Iulia a lăsat lampa și osul pe prag ca să aibă mâna liberă. Lucius i-a dat cheia. Ea a trecut pe lângă căruță, a împins cu piciorul un ciob care stătea în dreptul tocului și a potrivit fierul în broască.

A trebuit să ridice puțin ușa. Apoi cheia s-a întors, iar Iulia a deschis atelierul.