Mănăstirea Prislop

I — Ana

Am adus actele casei într-o mapă cu elastic, deși la Prislop nu avea cine să ni le ceară. Le-am pus în geantă deasupra sticlei de apă. La fiecare curbă simțeam colțul mapei lângă genunchi și mă gândeam cum o să deschid discuția la întoarcere.

Radu conducea. Mi-a spus că poate veni cu mine abia joi seara, după ce îl rugasem de două ori. Dimineață mă așteptase în fața blocului cu motorul pornit și două cafele. A mea avea lapte. În ultimii ani nu mai beam cu lapte, dar n-am spus nimic.

Mama murise în februarie. De atunci, tata dormea în aceeași cameră și încălzea prea multă mâncare. Casa avea patru camere, o sobă care trebuia refăcută și un acoperiș pentru care Radu îmi trimisese trei oferte. Eu voiam să vindem și să-i găsim tatei un apartament lângă mine. Radu scrisese pe grup: „Nu putem hotărî totul într-o săptămână.” Trecuseră șapte luni.

La Prislop speram să înțeleg ce aveam de făcut. Nu pregătisem o întrebare pe care s-o spun cuiva. Voiam să mă rog fără telefonul așezat lângă cot, ca acasă, și să plec în stare să aleg.

În apropierea bisericii, Radu m-a întrebat dacă să mă aștepte.

— Nu știu cât stau.

— N-am întrebat cât.

Am ridicat geanta pe umăr. Elasticul mapei se prinsese de căptușeală. Cât l-am desprins, el a rămas lângă mine, cu mâinile în buzunare.

— Poți să vii, am spus.

II — Radu

Am luat două cafele fiindcă așa făceam când plecam cu ai mei la drum. Mi-am amintit abia după ce am văzut paharul neatins că Ana nu mai bea lapte. Nu ne mai văzuserăm de la parastas, dar vorbiserăm aproape în fiecare zi despre câte ceva de plătit.

Îmi luasem liber. Nu i-am spus cât negociasem pentru ziua aceea; ar fi început să-mi numere toate zilele în care ea lipsise de la serviciu. Le știam. Mai rămăsese o fotografie în telefonul meu cu foaia ei lipită pe frigider: medicamente, ore, numere. Eu primisem fotografia, ea locuise lângă foaie.

Nu așteptam să mi se întâmple ceva la Prislop. Venisem fiindcă mă rugase și fiindcă în mașină aveam de stat împreună fără să putem închide conversația cu „mai vorbim”. Totuși, până aici discutaserăm despre un camion, cafea și locul unde lăsasem eu o pereche de ochelari.

Ana privea biserica de piatră. Am scos telefonul, am văzut pe ecran o ofertă pentru tablă și l-am băgat la loc. Turla se ridica deasupra acoperișului; nu știam din ce parte intrase mama când venise aici. Ar fi trebuit s-o întreb atunci.

— Ai mâncat ceva? am întrebat-o pe Ana.

A scuturat din cap. Aveam în rucsac două sandvișuri învelite în hârtie. I-am spus că le păstrez pentru mai târziu.

Un bărbat mai în vârstă încerca să închidă fermoarul unei sacoșe, ținând-o strânsă între genunchi. M-a rugat s-o țin o clipă. Am prins toartele, el a îndesat înăuntru o vestă, apoi a tras fermoarul până la capăt. Când mi-a mulțumit, Ana se întorsese spre noi.

— Stai aici? m-a întrebat.

— Stau.

A plecat să-și găsească un loc unde să se poată ruga. I-am ținut geanta. Mapa cu actele se vedea prin deschizătură.

III — Ana

Cât am stat deoparte, mi-au venit în minte lucruri de făcut: să sun meșterul, să cumpăr becul de la baie pentru tata, să caut o cutie pentru vesela pe care n-o mai folosea nimeni. Începusem rugăciunea de trei ori și de fiecare dată ajungeam la aceeași casă.

Mă supărasem pe Radu înainte să-i spun. În mintea mea venise cu o zi liberă și două sandvișuri, iar eu venisem cu anii din urmă. Pe urmă mi-am amintit că nici nu-l întrebasem ce are în rucsac. Tot ce aducea el îmi părea deja prea puțin.

Mama mă sunase odată de aici, cu mult înainte să se îmbolnăvească. Nu-mi povestise ceva neobișnuit. Îmi spusese că ajunge târziu și să verific dacă tata scosese pâinea din congelator. Mă enervase: eram la lucru și mă suna pentru pâine. Acum îmi aminteam cât de grăbit răspunsesem.

Când m-am întors, Radu ținea geanta cu amândouă mâinile, ca să nu alunece. Am luat-o și am scos sticla de apă. El a desfăcut un sandviș și mi l-a dat cu hârtia răsfrântă la un capăt.

— Dacă facem acoperișul, am început, tot nu rezolvăm restul.

— Știu.

— Și eu nu mai pot să merg în fiecare seară.

— Nici n-am zis să mergi.

— Dar mă duc.

A rămas cu hârtia goală în mână. Voiam să adaug ceva despre oferte și despre cât de ușor era să trimiți un fișier. În schimb, l-am întrebat:

— Tata ce ți-a spus că vrea?

Radu s-a uitat la mine.

— Despre casă?

Am dat din cap.

— Că vorbim când vii și tu.

Mie îmi spusese că vorbim când vine Radu. Am deschis geanta ca să pun apa la loc. Mapa era acolo. Am lăsat-o înăuntru.

IV — Radu

Ana mi-a cerut hârtia de la sandviș și a împăturit-o împreună cu a ei. Avea obiceiul ăsta de mică: strângea lucrurile rămase înainte să fi terminat ceilalți. I-am spus să lase geanta la mine până plecăm.

— Eu tot cred că trebuie să vindem, a spus.

Nu mă așteptam să-și schimbe părerea. Nici eu nu eram convins că un apartament era soluția. Tata petrecea o bună parte din zi în curte. Într-un bloc ar fi trebuit să învețe până și unde să stea când voia să fie singur.

— Nu vreau să hotărâm azi, i-am spus.

— Atunci când?

Mi-am scos telefonul. Duminica următoare aveam treabă, dar sâmbăta o puteam schimba. Am verificat calendarul și i-am arătat ziua.

— Mergem amândoi. Rămân eu până luni. Tu te întorci când ai nevoie.

Ana a citit ce scrisesem la sâmbătă, apoi m-a întrebat dacă vorbisem cu tata.

— Îl sun diseară.

A început să spună ceva și s-a oprit. Eu mă auzeam rostind exact vorbele cu care încheiam de obicei discuțiile. M-am uitat din nou la ecran.

— Îl sun acum.

— Nu-l întreba direct de acte, a spus ea.

Am vrut să-i răspund că știam și eu atât. În schimb, am căutat numărul. Ana a rămas lângă mine. Nu știam dacă găsise la Prislop ce venise să caute. Sandvișul îl mâncase, iar mapa nu mi-o pusese în brațe.

La primul apel nu a răspuns nimeni. Am așteptat puțin și am sunat din nou. Când s-a auzit legătura, Ana s-a apropiat cât să poată asculta.

— Tată?